Exerciţiu de admiraţie

Numele lui Daniel Şandru mi-a atras atenţia cu mulţi ani în urmă (vreo 15, mă tem…), când, într-un articol publicat în revista „Opinia studenţească”, al cărei redactor-şef era, a luat peste picior nu mai reţin precis ce, oricum, ceva legat fie de cenaclul Outopos, fie de revista cu acelaşi nume, pe care oameni precum Codrin Dinu Vasiliu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Adrian G. Romila o scoteau începând de prin 1999. Când ai 20-21 de ani şi participi la lansarea unei reviste, ai impresia că toată viaţa literară depinde de tine sau se învârte în jurul tău. Că o nouă etapă se deschide în literatură. Reacţia lui Daniel Şandru nu a fost bine primită în grup. Dar textul era scris alert, cu umor, pişca eficient, ceea ce pentru mine a fost de ajuns ca să devin atent la numele tânărului jurnalist şi să-i urmăresc, de câte ori am avut ocazia, textele risipite cu hărnicie prin presa locală şi nu numai. Când l-am cunoscut, cred că la lansarea unei bune reviste, „Alecart”, nu am avut neapărat o chimie bună. Nu a fost, deci, amor la prima vedere. Nu am reuşit, de fapt, să trecem dincolo de carapace, să ne privim dincolo de măştile sociale pe care le afişăm când ieşim în lume. El era, ca întotdeauna, elegant ca un vampir şi avea un mod foarte protocolar de a se adresa, nu mă scotea din „Domnule Profesor”. Părea excesiv de grav, avea o alură de iezuit care oficia nişte taine. Mi-am şoptit atunci în barbă că omul e croit, parcă, pentru a lucra în diplomaţie sau pentru a se învârti în cercurile cele mai oculte. Afişa o politeţe rece, un pic distantă, de nu chiar uşor arogantă, dar eu ştiu bine că ăsta poate fi semnul unei timidităţi sau al unei emotivităţi dificil de ţinut sub papuc. Am observat, de altfel, un uşor tremur al vocii, de nu şi al mâinii. Vorbea însă al naibii bine, şi, mai ales, era, vizibil, convins de ceea ce spunea. Am devenit, după o vreme, colegi în cadrul unui proiect postdoctoral şi atunci inevitabilul s-a produs. Ne-am împrietenit, am trecut dincolo de aparenţe, am renunţat la măşti.

Am avut ocazia să îl urmăresc în cadrul unor conferinţe, unele de foarte bună ţinută academică, organizate de el şi de Sorin Bocancea la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi. Daniel Şandru este, nu am dubii, un foarte bun profesor de ştiinţe politice, care nu descrie apatic nişte concepte decupate din tratate, ci îşi trăieşte cu pasiune ideile. Are convingeri, nu doar îndatoriri ştiinţifice. I-am citit cărţile de specialitate, chiar dacă, fireşte, cu un ochi de neofit. Reinventarea ideologieieste un excelent tratat care curmă ambiguitatea semantică a termenului şi, mai ales, combate utilizarea sa cu sens accentuat negativ. Pe bună dreptate, lucrarea a fost răsplătită cu Premiul Academiei în 2011. Dincolo de seriozitatea ştiinţifică a textelor sale, Daniel Şandru scrie dubios de bine; dintre toţi specialiştii în ale politologiei, pe el îl citesc de fiecare dată cu un interes stârnit şi de ritmul viu al prozei sale de idei. Că e vorba despre definirea şi problematizarea populismului, de totalitarism, de liberalism sau de alte mari teme ale cercetării politologice, pagina lui Şandru nu este sterilă stilistic, de un academism sobru, apretat, prost înţeles şi neasumat, aşa cum se întâmplă adesea în zona cercetării riguroase. Stilul nu este un moft, nu parazitează, cum se mai crede, textul ştiinţific, ci îl determină, îl condiţionează. Nu se poate gândi neutru, gri. Există, în demonstraţiile riguroase din cărţile şi studiile lui Daniel Şandru, un patos, o tensiune a trăirii ideilor, nu în ultimul rând o fluenţă şi un firesc al frazei care nu doar că te conving, dar te şi câştigă.

Dincolo de asta, pentru om am dezvoltat, în anii din urmă, o slăbiciune pe care nu cred că i-am mărturisit-o vreodată. E, de altfel, bine ca unele lucruri să rămână subînţelese, implicite între domni. Daniel Şandru are principii, are umor, e pasionat de ce face, e un om generos şi, rara avis, bun. Avem multe valori comune, avem şi destule pasiuni comune (unele de nedivulgat). Simţi că poţi avea încredere în el, iar mie asta nu mi se întâmplă cu mulţi.

Ei bine, când, la începutul acestui an, Daniel mi-a trimis un document care conţinea o fabulă delicioasă, ba chiar lipicioasă, cerându-mi o părere francă, m-am bucurat realmente. Am tresărit de la prima frază: totul era scris fără ezitare, cu o mână de prozator exersat. Între timp, documentul cu pricina a devenit, graţie Editurii Institutul European, o foarte frumoasă carte, din toate punctele de vedere. Poveştile din Lumea Dealului, istorisite pentru Şerban de tatăl său reprezintă şi nu prea o surpriză. Am intuit mereu la Daniel Şandru o anumită umanitate care nu se lăsa epuizată doar prin patosul ideilor. Era, pentru mine, cel puţin, de aşteptat ca el să îşi ia răgazul şi să-şi permite luxul de a se aventura în lumea nesfârşită a literaturii. Şi nu o face oricum, ci într-un gen extrem de exigent, în care orice este în plus e prompt sancţionat; copiii, adolescenţii, mai ales cei de azi, sunt mult mai pretenţioşi decât cititorii maturi, experimentaţi, pentru că lor le lipseşte răbdarea. Daniel Şandru imaginează, cu răbdare şi multă tandreţe, un tărâm feeric, în care dihăniile cu blană, ca şi cele bipede, care-şi spun oameni şi au un comportament adesea ciudat şi împotriva naturii, ajung să respecte o logică a firescului, care nu e, de fapt, decât ritmul şi perspectiva neîncercănată a copilăriei. Citind cu mare bucurie şi plăcere Poveştile din Lumea Dealuluiam redevenit, fără să-mi dau seama, copil. La vârsta mea, copilăria este o stare care poate fi recuperată prin melancolie sau prin lectură. De data acesta, miracolul (pentru că este un miracol, specific literaturii) s-a întâmplat.

Semn clar că Daniel Şandru este un scriitor care, de acum înainte, e obligat să se ia în serios.