Festivalul Teatrului Ludic în trei spectacole

Publicul-ţintă al festivalului îl reprezintă studenţii şi liceenii, însă, în realitate, au participat iubitori de teatru de toate vârstele. În festival, a fost prezentată o varietate de tipologii teatrale: spectacole-lectură, recitaluri dramatice, poeme scenice, spectacole de teatru-dans, teatru de pantomimă, comedie, dramă, teatru clasic, modern, absurd, contemporan, adaptări etc. Protagonistul festivalului a fost regizorul Aurel Luca, ale cărui producţii artistice au putut fi revăzute cu acest prilej. Voi avea în vedere doar trei dintre spectacolele din programul festivalului, în ordinea vizionării lor.

Margarita de Mara Zalite (Teatrul din Centrul Cultural Anykščiai Lituania) este un spectacol de teatru de amator, excesiv de dramatic, făcând uz de o multitudine de soluţii regizorale (recuzita scenică e ingenioasă – zarurile hazardului, iniţiala numelui lui Faust pictată cu vopsea roşie, reprezentând sângele, candele aprinse, sugerând căinţa, nevoia de a obţine iertarea etc., însă cromatica în roşu-alb şi negru devine apăsătoare). Cartea (Faust) este prezentă pe scenă, iar avocatul îşi construieşte (pseudo)pledoarie după (pseudo)pledoarie, atunci când o vizitează pe Margareta în închisoarea unde ispăşeşte o pedeapsă de 25 de ani, scoţând din servietă cartea în format mare, cu coperţile roşii, şi citind din aceasta. În zadar încearcă Margareta să se justifice, orice explicaţie devine inutilă, avocatul arătându-se neînduplecat ca un veritabil avocat al acuzării, iar nu ca unul al apărării. Întreaga spiţă feminină, de la Eva (sau de la Lilith, mai degrabă) devine vinovată. Şi Margareta e vinovată, iar calvarul ei e angoasant şi istovitor. Un personaj enigmatic, care la începutul spectacolului avea în braţe o cuşcă cu doi hamsteri cu care se juca, îmbrăcat în roşu, purtând o haină de piele lungă neagră pe deasupra, este întruchiparea lui Mefisto, dar şi a laturii mefistofelice a lui Faust. Margareta se face vinovată de o iubire fatală, care o duce la pieire. Margareta e o fată frumoasă, dar săracă, orbită de strălucirea aurului şi a bijuteriilor, care are un episod amoros cu Faust, şi e condamnată pentru dragostea ei.

Crimă pe strada Uranus (Teatrul Liber Imago Cluj-Napoca) este o adaptare după textul omonim al lui Vlad Zografi, în regia lui Robert Filipaş, jonglând cu distincţia dintre autor real şi autor moral, de pildă în cazul unei presupuse crime. Personajele poartă numele unor scriitori din literatura română, numai că unii seamănă cu respectivii, iar în schimb, alţii nu; în rest, doar numele coincid, dar nu şi profilul, profesia ori înfăţişarea. Acest aspect face ca spectacolul să devină extrem de haios, într-un decor auster, exclusiv prin jocul actorilor, uneori şarjat, alteori moderat teatral. Povestea captivează prin umorul suculent al textului inteligent şi prin intriga mai mult decât a unui roman poliţist. Sub aparenţa căutării autorului crimei de pe strada Uranus, se construiesc personaje, se joacă teatru, tinerii actori se simt formidabil şi îşi câştigă publicul de partea lor. E un spectacol care se adresează cu precădere elevilor de liceu care ar putea dori să găsească şi altceva în spatele numelor scriitorilor despre care învaţă (Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Alexandru Macedonski, Zaharia Stancu, Calistrat Hogaş, Urmuz), trecând de un spectacol de teatru plin de haz, dar şi de miez, la o cercetare riguroasă a biografiilor scriitorilor, separând ficţiunea din piesă de realitate, încercând să descifreze de ce un anumit nume dezvăluie sau ascunde identităţile anumitor autori. Cu alte cuvinte, se ajunge astfel la caracteristicile care definesc tipul de teatru practicat de trupă: ironia, pasajele repetate, interpretările simultane, firescul, dar şi teatralitatea.

Bonnie & Clyde (Compania de Teatru-Dans ”Microbis” din Sibiu) este un spectacol de teatru-dans coordonat de coregraful Hugo Wolff, în care protagoniştii sunt studenţi talentaţi. Spectacolul aspiră cu extrem de multă demnitate şi ajunge la profesionalism prin modul în care regizorul trupei îşi alege echipa de dansatori, prin atenţia acordată luminilor şi muzicii, prin legătura scenelor şi coerenţa dramaturgiei. E un teatru de cabaret, cu accente hiperrealiste şi atenţie la detalii. Spectacolul are o anume încărcătură simbolică (fata costumată pe jumătate în bărbat, pe jumătate în femeie, sugerând legătura indestructibilă dintre cei doi protagonişti care mor împreună), dar trimite, totodată, la actualitate (o lume pestriţă, confuză, ipocrită fiind etalată prin faţa spectatorului). Totul este cât se poate de viu şi de antrenant, scenele se succed fără cusur, în maniera în care coloana sonoră e impecabil realizată începând cu Dead Can Dance şi trecând prin stiluri variate, bine mixate. Chiar dacă există stridenţe de culoare, acestea sunt de bun-augur, iar calităţile dansatorului din rolul lui Clyde sunt realmente de invidiat. Costumele contribuie foarte mult la estetica spectacolului. Momentele coregrafice lirice dintre cei doi protagonişti sunt la fel de reuşite ca cele realiste, absurde sau groteşti de grup. Întrebarea crucială la care spectacolul încearcă să răspundă este: Ce tip de lume i-a făcut pe cei doi să comită jafuri şi crimele reprobabile în ochii unei societăţi corupte şi ipocrite? Nu cumva lumea lor seamănă incredibil de mult cu lumea noastră?

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)