Gena halogena

Se află la o masă cu două colege, studente şi ele la filosofie: Roxy şi Mady. Gena mi se adresează cu „dumneavoastră” şi mă prezintă celor două. Acestea tac parcă intimidate, dar de fapt sunt curioase: Oare ce hram port? Ce relaţie pot avea cu Gena? Eu însă tac mâlc, aplecându-mi ochii în ceaşca de cafea, pentru că simt în privirile Genei că deocamdată nu e cazul să vorbim. Atunci Roxy, o bruneţică cu pleoapele mov, care fumează ca o şerpoaică, reia firul întrerupt al conversaţiei. Şi libertatea are nişte limite, chiar şi în cazul tinerilor, afirmă Roxy, degajând fuioare de fum pe nas şi pe gură. Roacăre, bea-ţi berea, fumează-ţi planta, sparge-ţi vena şi cânta-ţi muzica ce-ţi place, dar nu-ţi bate joc de îmbrăcămintea ta. Libertate-libertate, dar… Nu te poţi îmbrăca oricum. Nu eşti la modă, este convinsă Roxy, dacă : porţi pantaloni cu floricele tip pijama, porţi UGG-uri vara, porţi cizme lungi cu găurele, porţi vesta peste tricou şi slănina de pe burtă se revarsă peste blugi. Un nou fuior de fum îi subliniază dispreţul. Da, o aprobă celălalt fuior de fum  dispreţuitor, al colegei Mady: sau dacă porţi pantaloni cu turul lăsat, deşi nu te avantajează, porţi cizme de cauciuc, deşi îţi degeră picioarele, porţi colanţi pe post de pantaloni, deşi nu ai o siluetă impecabilă, porţi cizme peste genunchi (tip stripteuză) şi centură lată peste cămaşă (uniforma româncelor). Gena ascultă şi zâmbeşte. Ce-o fi gândind? Apoi discuţia trenează şi mă gândesc cum aş putea să rămân singur cu Gena. Noroc că vin nişte băieţi şi le iau pe cele două la o „macheală”.

Gena chiar că era… halogenă. Parcă uitase de ce m-a chemat la telefon. O vreme mă întreabă despre activitatea de la ziar. În ochi îi arde o luminiţă. Se vede că pentru ea „ziaristul” sau, mai mult, „scriitorul” sunt acele personaje cu o aură misterioasă, romantică. Şi ştiu dintr-o bogată experienţă cât de uşor trec fetele de genul ei, în care arde o flacără nobilă, peste hotarul dintre ideea de „scriitor” şi bărbatul care o reprezintă. Şi mai ştiu că aş putea uşor să îi sucesc minţile, profitând de această confuzie. Dar, cine ştie, poate i-aş devia astfel tragic viaţa…

Plus că e o neînţelegere de timp între noi, mă născusem prea devreme pentru ea, aşa că şi simplul drum de la „dumneavoastră” la „tu” pare nesfârşit între noi. Din nefericire pentru mine, purtarea ei nu are nimic din purtarea unei femei faţă de un bărbat. Pentru ea sunt un fel de unchi simpatic şi grizonat sau în cel mai bun caz un frate mai vârstnic. Şi mi-e ciudă, teribil de ciudă, că vede în mine doar atât. Îi văzusem încă de la cimitir frumuseţea neîncadrabilă, dar de aproape e şi mai frumoasă. Are ochi negri, uşor oblici, cu sclipiri incandescente, iar tenul… ah, tenul de porţelan străvechi şi fragil. Zâmbetul de copil răsfăţat şi naiv se stinge brusc, ca să-i ia locul o îngândurare de naufragiată pe un ţărm sterp. Şi, uite domnule, fata asta ca un giuvaer e îndrăgostită de acest… de acest Cătălin, un băiat de bani gata, un zurbagiu, dar care are avantajul că scrie nişte poezele, care pot da gata pe orice fată romantică. Totuşi, mai important este alt motiv, un motiv pentru care îmi vine să urlu: e TÂNĂR, al dracului de tânăr!

– Vreau să vă spun – începe Gena – că e nevinovat.

– Cine?

– Cum cine!? Cătălin.

 „Ah, bineînţeles: Cătălin al ei”.

– În ziua aceea eu am fost cu Cătălin la mănăstire. Nu s-a întâmplat nimic. Sunt martoră! Credeţi-mă!, zice Geana cu glas ridicat. Sânişorii de căpriţă îi clocotesc de emoţie puternică.

– Bine, te cred. Dar spune-mi: De unde avea Chevrolet-ul? Că ei nu au Chevrolet.

– Nu ştiu. Pe mine m-a luat de la Universitate cu maşina. Dar am mai mers şi în alte dăţi cu maşina asta. Întrebaţi-l pe el de unde a luat-o.

– Fii sigură că am să-l întreb. Şi pe urmă?

– Pe urmă am mers la mănăstire. Am coborât din maşină, el a luat nişte bani şi a intrat în biserica mănăstirii. Zicea că să dea bani acolo, că eu am şi râs: „Ce, vrei să treci la examene?” Dar el: „Am motivele mele”.

– Avea obiceiul ăsta? Să dea bani?

– Nuuuu! Zicea că banii îs de la maică-sa, să-i dea în numele ei. A dat banii şi atât. După aceea ne-am dus pe la plopii fără soţ, eu l-am rugat, acolo am intrat într-un bar, am băut câte-o cafea şi am plecat. Pe urmă ne-am despărţit.

– Pe la ce oră v-aţi despărţit?

– Pe la 8 seara.

Simt cu toţi porii că fata asta nu minte. Şi mai simt, în acelaşi timp, că între noi nu este vorba numai de vârstă, de faptul că sunt pentru ea doar un „nene” grizonat, ci este vorba de tot ceea ce pricepi la vârsta tânără, de tot ceea ce ştii şi de lucrurile către care năzuieşti.

Ne despărţim spunându-i Genei că voi face tot ce pot ca să-l elibereze pe Cătălin. Îmi mulţumeşte tandru, din toată inima. Iar această tandreţe, care în fapt nu-mi era adresată propriu-zis mie, îmi trezeşte un sentiment de singurătate neputincioasă. Căci singurătatea conştiinţei că îmbătrâneşti este o tristeţe fără de sfârşit împotriva căreia nimeni nu a găsit nici un leac eficient şi cu efect definitiv. Mă opresc la bar, beau o votcă şi cumpăr o sticlă. De votcă, bineînţeles. Pe seara asta am leacul asigurat. Remediul unchilor grizonaţi.

(fragment din romanul „pe ţeavă” Moartea vine pe Bahlui)

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist