Caută 
1 MIN
Ştiu sigur că nu poţi fi cu adevărat grav dacă nu ai umor, după cum nici umor nu poţi să ai dacă nu iei lumea în serios. Pentru cel pe care viaţa l-a mai şi lovit şi, mai ales, cel care a şi avut minte să priceapă câte ceva din aceste lecţii, puţine sunt pe lumea asta lucrurile de care nu se poate râde.
Din când în când, orice om care nu vrea să se mintă simte nevoia să-şi iasă din rol. Să întrerupă ritmul normal, să renunţe, fie şi numai pentru scurt timp, la confortul de zi cu zi, la tabieturile sale, la rutina atât de plăcută. Să-şi ia o minusculă vacanţă de la normalitate şi să comită un lucru inadecvat. Inadecvat, vreau să spun, faţă de comportamentul său de zi cu zi. Nu cred că poţi fi 24 de ore din 24, 365 de zile pe an serios, riguros, silitor, principial. Sigur, e bine să te străduieşti să fii astfel, să-ţi asumi o anumită partitură socială, instituţională, academică ori familială. Dar şi câte o breşă făcută în această platoşă e necesară, pentru ca spiritul să nu se sufoce. Trăim, cu toţii, într-o comunitate care ne impune şi normele comportamentale şi, ne place sau nu, ne supunem cel mai adesea aşteptărilor pe care cei din jur le au de la noi. E bine să-ţi asumi şi o asemenea conduită. Dar e bine şi, mai ales, igienic, să faci loc în viaţa ta, din când în când, şi excepţiei. Nu pe nepusă masă, nu în contexte nepotrivite. Mica revoltă faţă de rolul tău social sau academic este binevenită, dar nu plasată aiurea. Nepotrivirea se numeşte kitsch, iar fronda lipsită de sens intră în această categorie. Prefer conformismul cu nuanţe frondei lipsite de elasticitate şi de calm. Lucrurile autentice nu se fac niciodată cu îndârjire, cu patimă.
După mintea mea, ipostazele care unora le par total divergente nu se exclud; ba chiar cred că se presupun reciproc. Poţi fi, de pildă, un foarte bun profesor şi totodată microbist. Îi poţi citi în franceză pe Proust, în italiană pe Dante şi pe Shakespeare în engleză şi totuşi să îţi placă să joci table. Poţi să-i ştii foarte bine pe Arcangelo Corelli, Mozart, Beethoven ori Mahler, dar în acelaşi timp să ai timpan, mai înspre dimineaţă, şi pentru Fărămiţă Lambru sau lăutarii bătrâni din Clejani. Poţi merge regulat la Filarmonică şi la stadion, la Operă şi la concerte cu Iron Maiden (am auzit că vin pentru a patra oară în România la vară…), îi poţi citi cu delicii pe Tolstoi, dar şi pe Georges Simenon, pe Musil, dar şi pe Dumas (tatăl, evident). În fine, îţi poate plăcea şi Meryl Streep, dar şi… Antonia. Nu înseamnă că încurci lucrurile, că le pui pe acelaşi plan. Doar că nu poţi fi acelaşi fără oprire. Mintea ta mai are nevoie şi de repaus.
De aceea, i-am simpatizat mereu pe cei care au curajul de a-şi depăşi prejudecăţile şi de a călca, din când în când, pe bec. Îmi place un cercetător care stă cu orele-zilele-săptămânile-lunile-anii în bibliotecă, dar uneori îşi mai permite şi luxul de a trage un chef. Îmi plac oamenii foarte serioşi, gravi, aparent chiar rigizi, care ştiu să şi râdă şi să guste gluma cu sare şi piper. Îmi plac, sigur că da, femeile serioase, elegante, familiste chiar, aparent inaccesibile, care nu rămân prinse ca insectele în chilimbar în pasta groasă a propriului rol social şi familial.
Totul e ca aceste evadări din propriul rol să se petreacă în contexte potrivite. Un om inteligent va şti mereu să păstreze totul în limite… nu spun decente, pentru că nu am încredere în decenţa principială şi fixistă, ci apropriate. Proştii nu ştiu să chefuiască, nu ştiu să se simtă cu adevărat bine. Asta pentru că le este imposibil să depăşească contururile strâmte ale propriei stări. Pentru omul care vede lumea filtrată prin sutele şi miile de cărţi pe care le-a citit, aproape orice poate deveni prilej de spectacol sau de amuzament. Prostul nu are simţul umorului şi se supără dacă râzi de el. Omul inteligent, dimpotrivă, acceptă cu relaxare orice provocare de acest fel. Ştiu sigur că nu poţi fi cu adevărat grav dacă nu ai umor, după cum nici umor nu poţi să ai dacă nu iei lumea în serios. Pentru cel pe care viaţa l-a mai şi lovit şi, mai ales, cel care a şi avut minte să priceapă câte ceva din aceste lecţii, puţine sunt pe lumea asta lucrurile de care nu se poate râde. De acestea e bine să ne ţină Dumnezeu departe cât mai mult timp.
M-am bucurat ca un copil când am găsit, într-un articol de maturitate al lui G. Călinescu, următoarea povestire: „Eu sunt acela, împreună cu d. Sevastos, care am iniţiat, ca vechi cunoscător de bolţi subterane, pe d. Ralea în mulţumirile unei umane rotiserii cu pivniţă de vinuri. D. Ralea a fost aşa de entuziasmat, încât a ţinut cu orice chip a-şi manifesta dispreţul pentru bunurile capitalizate şi, plătind nişte farfurii, a început a le arunca în oglindă. Aceasta a scăpat, fiindcă nici actualul nostru ambasador la Washington nu este un Wilhelm Tell. Starea noastră de euforie a fost foarte înaintată în una din aceste împrejurări. Atunci am înjghebat o horă în jurul reprezentantului nocturn al forţei publice, care s-a arătat foarte agasat de astfel de producţii în pas agitat şi extravagant. Sergentul ne-a dus pe toţi la comisariat, şi noi am primit cu maliţie să-l urmăm, fiindcă d. Ralea era deputat. Comisarul, dotat cu simţul umorului, a ţinut să se scape cât mai iute de o societate aşa de turbulentă, care cita autorităţile guvernamentale cu atâta înlesnire”. Seriosul, mizantropul, marele Călinescu, alături de rafinatul Ralea (om politic de succes pe atunci) şi de tradiţionalistul Sevastos nu şi-au refuzat, se pare, nici ei câte o ieşire din propriul rol. Sunt convins că, dacă ar fi făcut-o de fiecare dată, scrisul lor ar fi rămas mult mai steril, mai lipsit de miez.
De fapt, aceste gânduri puţin ridicole au pornit de la un fapt care m-a amuzat: fiind eu la o conferinţă departe de casă, m-am lăsat convins de nişte prieteni să merg în… discotecă. Ştiţi ceva? Nu mi-a părut deloc rău. Cu ocazia asta am avut prilejul să ascult un soi de melodie care avea următorul refren: „Ooooooo, dar ce-avem noi aicea? E plin de căprioare, bine că mi-am luat alicea”. Curată poezie cinegetică! Sigur, ce mi-a plăcut cel mai mult nu e cuviincios să destăinui aici. Am făcut eu cu altă ocazie elogiul frivolităţii, dar acum prea e luni după masă ca să-mi permit astfel de alinturi.
Bogdan Creţu este lector universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
