În caz de divorţ: minorul trebuie să locuiască cu fiecare părinte, perioade relativ egale de timp

Astfel prin Rezoluţia 2079/2015 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandă statelor membre să facă demersurile necesare în vederea recunoaşterii şi punerii în valoare a rolului tatălui faţă de copii săi respectiv:

– reglementarea în legislaţia internă, în caz de separare a părinţilor, a principiului reşedinţei alternante (minorul să locuiască cu fiecare părinte, perioade relativ egale de timp), limitând orice excepţii doar la cazuri care implică abuzul sau neglijarea copilului ori violenţa domestică, iar timpul pe care îl petrece copilul cu fiecare părinte să fie adaptat nevoilor şi interesului minorului;

– încurajarea şi, după caz, stimularea medierii în cadrul procedurilor judiciare care privesc cazuri de familie care implică copii minori, în special prin instituirea unei sesiuni de informare obligatorii dispuse de instanţa judecătorească în scopul de a îi face pe părinţi să înţeleagă că reşedinţa comună poate fi o opţiune potrivită care să servească interesul superior al copilului, astfel încât aceştia să colaboreze pentru a obţine o astfel de soluţie;

– încurajarea planurilor parentale care permit părinţilor să stabilească principalele aspecte ale vieţii lor (…).

Fără a minimiza importanţa acestui act normativ, analizând legislaţia în materie a României, se impun o serie de precizări deloc de neglijat.

În primul rând, trebuie subliniat faptul că orice recomandare cu privire la potenţiale modificări legislative trebuie analizată prin prisma realităţilor social-pragmatice ale societăţii noastre, dar mai ales prin prisma valorilor şi principiilor morale şi culturale ale fiecărei naţiuni.

În al doilea rând, legislaţia din România (Codul civil şi Legea nr. 272/2004, cu modificările şi completările ulterioare) nu este străină de ceea ce reglementează rezoluţia mai sus citată, cel puţin parţial, respectiv, părintele cu care copilul nu locuieşte poate beneficia de un program de relaţii personale cu minorul, program care se stabileşte în raport cu interesul acestuia din urmă. 

Elementul de noutate vine din posibilitatea stabilirii reşedinţei alternante. Conform legislaţiei noastre, chiar dacă autoritatea părintească se exercită în comun, reşedinţa copilului nu poate fi efectiv stabilită decât la unul dintre părinţii săi. De aceea, dacă ar fi să se transpună rezoluţia în dreptul nostru intern, ar trebui să se prevadă expres posibilitatea ca locuinţa copilului să fie stabilită la ambii părinţi, cu excepţia cazurilor de abuz, neglijare ori violenţă domestică.

În al treilea rând, încurajarea oricăror proceduri de natură să genereze colaborarea ulterioară separării părinţilor şi inocularea importanţei respectării interesului superior al copilului nu poate fi decât benefică, ştiut fiind că de cele mai multe ori ulterior separării comunicarea interparentală se îndreaptă tot mai mult spre tăcere, iar interesul superior al copilului ajunge o noţiune abstractă pentru unul sau altul dintre părinţi. Cu alte cuvinte, respectarea interesului superior al copilului presupune asigurarea unui contact cu părinţii săi cât mai apropiat de cel avut anterior separării acestora.

Consilier Carla Cozma, coordonator Biroul teritorial Iaşi – instituţia Avocatul Poporului