Întâlnire, adică recunoaştere

Despre întâlniri, deci… Dar despre ce fel de întâlniri? Presupun că despre cele adevărate, care, într-un fel sau altul, au schimbat ceva în noi, ne-au plămădit. Dacă e aşa cum intuiesc, subiectul meu se îngustează încurajator. Pentru că întâlnirile adevărate nu au cum să fie multe în viaţa unui om. Mai întâi, pentru că ele nu ţin de hazard, ci de un anumit magnetism şi, aş spune, o anumită nevoie, ce are în spate o pregătire specifică, împing un om către altul. Apoi, pentru că ele nu se petrec decât în acord şi, mai mult decât atât, în perfectă fidelitate faţă de deschiderea fiecăruia, faţă de tensiunile şi golurile pe care fiecare simte că trebuie să le umple la un moment dat.

Nu orice intersectare a doi oameni face o întâlnire propriu-zisă. De cele mai multe ori, traseele ni se suprapun, poate chiar interesele noastre coincid, schimbăm câteva vorbe, dezbatem, polemizăm, suntem în cârdăşie sau, ca să formulez mai diplomatic, facem parte din aceeaşi echipă, dar toate astea nu înseamnă că ne-am întâlnit cu adevărat. Întâlnire înseamnă recunoaştere: a-l recunoaşte pe celălalt ca pe cel de care ai nevoie, a te recunoaşte în el şi a-i găsi loc în tine. E nevoie, desigur, de reciprocitate, de o dublă deschidere, de o dublă nevoie. Nu există întâlniri unilaterale, nu mă pot întâlni doar eu cu tine, fără ca tu să te întâlneşti cu adevărat cu mine. Ucenicul are nevoie de maestru, dar şi acesta are nevoie de ucenic, nu doar ca să-şi confirme statutul de maestru, ci ca să-şi desăvârşească vocaţia, dacă despre asta e vorba. Şi, dacă nu despre asta e vorba, „întâlnirea” e oricum eşuată. Într-o astfel de relaţie, cel care dă mai departe este la fel de implicat pe cât este cel care asimilează. Deja sunt câteva condiţii a căror exigenţă e greu să se cristalizeze.

Mai este o clauză esenţială pentru ca o întâlnire să aibă loc, una pe care de regulă o considerăm secundară: doi oameni nu se pot întâlni cu adevărat oricând. Doi oameni nu se recunosc decât la momentul potrivit. Sună banal, dar nu e. Aşa cum nu e suficient ca două persoane să ocupe, la un moment dat, oarecare, acelaşi spaţiu ori să stea faţă în faţă pentru a se îndrăgosti (şi dragostea este iniţial o întâlnire, adică o recunoaştere, nu?), nu e de ajuns ca două minţi şi două sensibilităţi gemelare să intre în contact pentru ca scurt-circuitul să se întâmple. Când în mine există un loc gol, care geme după întâlnirea cu tine (şi cu nimeni altcineva), iar în tine există un loc gol, care geme după întâlnirea cu mine (şi cu nimeni altcineva) – atunci şi numai atunci ne putem cu adevărat recunoaşte. E mult mai dificil decât pare la prima vedere…

Dacă înţelegem lucrurile în acest mod, poate radical, dar, cred eu, necesar, realizăm că întâlnirile propriu-zise nu apar la tot pasul. Că ele sunt rare şi dau măsura unei vieţi. Sigur, există tot felul de întâlniri: e, mai întâi, prietenia, nu cea conjuncturală, ci aceea care are norocul să se matureze, să se verifice şi să dureze; iubirea, dar tot în varianta ei matură, care trece proba timpului, e o altă formă de întâlnire. Sunt experienţele fundamentale ale vieţii, în funcţie de care îţi măsori, de fapt, propriile posibilităţi, pentru că de definit te defineşti în raport cu celălalt, identitatea ţi-o cizelezi, ţi-o formezi şi ţi-o punctezi numai testând-o sub forma unor asemenea ieşiri din tine şi mutări în celălalt. Nu există, aş zice, prietenie mediocră, după cum nu există iubire călâie. Totul sau nimic – iată regula inevitabilă. Desigur, la astfel de concluzii nu ajungem la 16 sau 18 ani, uneori nu ajungem niciodată, iar pe alţii nu avem cum să-i credem pe cuvânt şi nu e nici o pierdere în asta; e o poveste mai lungă, care presupune o anumită experienţă, o obişnuinţă de a lucra cu tine, capacitatea de a-ţi tempera nerăbdarea şi, mai ales, o privire antrenată să treacă dincolo de suprafaţa imediată a realităţii.

Aş mai adăuga ceva: întâlnirile adevărate nu depind de acordul unanim dintre două persoane. Nu simt nevoia să am aceleaşi opinii, aceleaşi opţiuni, aceleaşi iluzii, aceleaşi naivităţi ori aceleaşi interese precum omul în care mă recunosc. Îmi este suficient să am încredere că diferenţele noastre de viziune nu au la origine calcule ariviste, derapaje lipsite de onestitate. Încrederea este esenţială în astfel de simbioze. Încrederea şi, aş adăuga, admiraţia. Altfel, eu sunt cel care provoacă, uneori, contradicţii cu puţinii oameni cu care realmente m-am întâlnit. Nu cred în ataşamentele care nu sunt puse în probă. Cred chiar că diferenţa este constructivă şi că ea poate uni în egală măsură cu acordul. Asupra lucrurilor fundamentale, orice am face, nu putem gândi diferit. Altfel, întâlnirea noastră nu s-ar fi petrecut.

Nu am să recurg la exemple din propria mea experienţă. Am mai evocat, în alte texte, unele nume, unele întâlniri, personale sau (din discreţie, pentru că anumite elogii nu se pot face la scenă deschisă), mai adesea literare. Spun doar că nimic nu ar fi fost posibil, în viaţa mea şi în ceea ce se vede public din ea, fără aceste întâlniri. Singurătatea e necesară, e formativă, dar lucrurile cu adevărat importante trebuie împărţite. Şi nu cu oricine. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”