Interior screen

A scrie despre Alexandru Zub în cheie evocatoare e, pentru mine, un exerciţiu imposibil, nu numai pentru că vitalitatea şi forţa sa creatoare sunt, astăzi, la fel de proaspete şi de mobilizatoare ca în urmă cu exact trei decenii şi jumătate când l-am întâlnit prima oară, ci şi pentru că e aproape cu neputinţă să găsesc tonul potrivit pentru a vorbi despre un istoric pentru care discreţia, moderaţia şi reţinerea augustă sunt principii de viaţă, în ciuda unei clocotitoare interiorităţi. Mă voi mărgini, de aceea, în acest flash contemporan, doar să meditez (aşa cum domniei sale îi place dintotdeauna) asupra trecutului prin grila unui concept care să-mi ofere pretextul unei reflecţii cu ţintă teoretică mai înaltă decât o banală descriere a faptelor.

Disecam zilele trecute împreună cu soţia mea, care traduce un fel de monografie despre marele coregraf şi dansator american Robert Wilson, ce ar putea să însemne şi cum ar putea fi tălmăcit în româneşte conceptul de interior screen al marelui artist newyorkez pentru că "ecranul său interior" ar fi o transcriere simplistă, mecanică, opacă şi insuficient de expresivă. Fiind vorba, de fapt, de o lume interioară vie şi bogată prezentată cu mijloace artistice în mişcare, traducerea se dovedeşte a fi, dacă respecţi cerinţele tălmăcirii în literă, aproape imposibilă. Aşa că mă gândesc acum că interior screen ar merge ca o metaforă la fel de potrivită, poate, precum aceea celebră folosită de Mihai Dinu Gheorghiu ("uzina vie") pentru descrierea istoricului ieşean cu ocazia unei alte aniversări rotunde. Îngăduiţi-mi, deci, să decupez câteva imagini personale care pot sugera rudimentele unei abordări cinematografice ("motion picture") atât de potrivite, cred, spiritului timpului nostru pentru a-l omagia, pe 12 octombrie, pe academicianul Alexandru Zub.

Intram, pe la începutul anului 1979, pentru prima oară în biroul Institutului de istorie "A.D. Xenopol" din Iaşi unde domnul Zub trebăluia alert, îngropat de viu între cărţi, pentru a mă pregăti pentru Olimpiada Naţională de Istorie, trimis de mama, în virtutea faptului că tatăl meu, dispărut prematur, fusese congener şi coleg la şcoala Normală de la Şendriceni cu marele istoric ieşean. Eram interesat de discursul despre trecut graţie unor mari pedagogi pe care avusesem şansa să-i am la această disciplină (regretatul profesor Ioan Manolache la gimnaziu şi distinsa profesoară Olga Diaconu la Liceul "Oltea Doamna" din Iaşi) şi e lesne de dedus că a fost o întâlnire care mi-a marcat destinul în fascinanta şi complicata lume a umanioarelor. Am auzit atunci, surprins, că istoria nu e numai o culegere de date sau o reconstituire a adevărului unor evenimente trecute, ci o subtilă reconstrucţie subiectivă, o naraţiune topită şi făcută expresivă literar după o prealabilă incursiune în documente şi cărţi despre trecut. Istoricul, îmi spunea atunci Alexandru Zub, nu face , ci "scrie" istoria – ecou al uneia dintre celebrele sale cărţi în care germina o idee reluată cu mai mult aplomb publicitar în anii 90 de Lucian Boia – limpezindu-mi-se pe loc, înţelesul uneia dintre disciplinele care mi se păreau la acea vreme ezoterice şi frisonante, istoriografia. Deşi obţinusem ulterior un prestigios premiu naţional la amintita Olimpiadă de istorie nu l-am mai revăzut decât cinci ani mai târziu, pe stradă, după ce citisem omagiul publicat de revistele studenţeşti "Dialog" şi "Opinia studenţească" cu ocazia jubileului său.

Nu încape nicio îndoială că pasionantele discuţii cu domnia sa din anii facultăţii, cărţile împrumutate, sugestiile de cercetare, angrenarea mea în proiectele sale internaţionale au fost decisive pentru formarea mea, alături de o întreagă generaţie intelectuală care-i călca pragul în anii 80. Am mai evocat şi altă dată acest lucru, dar se cuvine mereu reamintit rolul major de catalizator cultural pe care Alexandru Zub l-a jucat la Iaşi, asemeni lui Constantin Noica la Bucureşti şi Păltiniş, în acei ani sumbri pentru elita intelectualităţii umaniste tinere. Nu mă îndoiesc că un studiu monografic consistent asupra acelor vremuri de tristă amintire – în care Alexandru Zub te mobiliza să citeşti şi să scrii la standarde profesionale occidentale, în care zecile de mii de pagini xerografiate de el în marile biblioteci ale lumii ţineau loc de universitate, merită a fi făcut. În orice caz, "cafeaua de la Zub" (o linguriţă de ness, de care habar nu am cum reuşea să facă rost, în ceşcuţele de ceramică bucovineană, semnate Colibaba) era pretextul unei înviorătoare ieşiri din atmosfera închistată şi apăsătoare a vremii, era o splendidă lecţie de solidaritate intelectuală şi probitate academică, virtuţi modelatoare cu atât mai mult cu cât modelul intelectual în cauză nu se instala superior şi opresiv, ex cathedra, ci era unul subtil şi temeinic, ce rezulta din limpezimea interioară, onestă, a exemplului propriu. Mai este însă o imagine din acele vremi când doar el te încuraja că merită să faci carte, rămasă în memoria mea la fel de vie şi astăzi, în ciuda scurgerii timpului şi a schimbării timpurilor: aceea a soţiei mele cu ochii în lacrimi după ce citise, în odaia noastră de cămin de la Liceul Textil din Botoşani unde era profesoară, scrisoarea caldă şi emoţionantă pe care Alexandru Zub o scrisese fostului său coleg de şcoală Gh. Matei, pe atunci inspectorul general la învăţământ în Botoşani, în care mă recomanda şi îl ruga să găsească o soluţie în vederea transferului meu în oraş pentru a nu-mi pierde minţile, asemeni altor absolvenţi împinşi la ratare de neiertătorul şi criminalul sistem educaţional al timpului, la şcoală de patru clase din cătunul ţigănesc Balta Arsă, unde mă trimisese cinismul activiştilor de la Bucureşti care inventaseră sistemul "repartiţiei zonale", pe liste separate, şi care luaseră postul meu din Botoşani pentru o protejată a doamnei decan Zoe Petre.

Despre restul imaginilor interesante pentru a configura interior screenig-ul domnului Zub ( anii de la Institut, refuzul, sub ochiii mei, a solicitării lui Petre Roman care-i propusese Ministerul Cultelor, bursa mea la Paris, Elsa şi Paul Miron, doctoratul, recomandarea pentru Fulbright sau evocarea întâlnirilor memorabile din biroul său cu Neagu Djuvara, Katherine Verdery, Claude Karnoouh, Catherine Durandin, Roger Chartier etc ) la următorul text aniversar.

La 80 de ani, Alexandru Zub întruchipează nonşalant, zilnic, cu naturaleţe, titlul unei apreciate lucrări de-ale sale: Efigia cărturarului. Efigie, aici în sensul că aşa cum amprenta rămâne, neschimbată, pe sigiliu, dincolo de apăsarea inexorabilă a timpului, figura academicianului ieşean, urcând voiniceşte Copoul, la fel ca în urmă cu trei decenii, când revistele studenţeşti din Iaşi publicau, la împlinirea vârstei de 50 de ani, după cum am mai evocat, subtile analize sau calde portrete ale istoricului şi a misiunii sale intelectuale, mă face adesea să mă întreb dacă nu reprezintă o provocare pentru percepţia istorică şi psihologică a duratei. Pentru că domnul Zub este neschimbat!

Iar la această neschimbare nu e importantă vitalitatea şi tinereţea sa fizică (domnia sa întruchipând deja, încă de la ieşirea din detenţia politică, o formă de austeritate schimnică pe care trecerea vremii doar a mai argintat-o puţin), cât, mai ales, rectitudinea morală, rigoarea cordială şi greutatea implacabilă, de neschimbat în bătaia timpului, a operei sale. Al. Zub, cu decenţa şi discreţia sa acidă, ar spune că e cazul, totuşi, să păstrăm buna măsură, termen nu numai drag lui, dar şi emblematic pentru analiza sa istorică, din care, la peste patru decenii de la publicare, nu are a revizui niciun rând. Să păstrăm măsura deci, şi să revizuim ceea ce este de revizuit. Bunăoară, am aflat cu stupefacţie dintr-un text recent, că atunci când era student era…blond. Da, asta s-a schimbat! Apoi s-au mai schimbat: paşaportul, adresa, statutul social şi recunoaşterea academică. şi noi. Noi ne-am mai îngrăşat, ne-am gârbovit, am pierdut din elan, am învăţat să convieţuim cu figura încercănată, cu ţepi albi în barbă, care ne priveşte zilnic, dimineaţa, în oglindă. şi n-am învăţat că secretul tinereţii neschimbate, fie măcar cea spirituală şi sufletească, este dăruirea fără rest pe altarul vocaţiei de cercetător. Este munca neobosită, de dimineaţa până seara, până la uitarea de sine, cu hrană frugală, cu plimbări rapide, peripatetice, prin Copou, cu seninătate axiologică şi confesională. Acesta ar putea fi un prim pas spre aventura înfruntării limitelor fizice omeneşti, spre atingerea acelui prag al limpezimii mentale, lucide, al acuităţii vizuale şi al siguranţei chirurgicale a mâinii, care face diferenţa dintre un absolvent de facultate şi un istoric. Şi care face ca semnătura istoricului să fie astăzi neschimbată faţă de aceea pe care o am pe una dintre cărţile tatălui meu, din 1952, din perioada studiilor de la Şendricenii Dorohoiului, pe care colegul său de şcoală semnase olograf, ca o parafă scrisă cu tocul şi cerneală violet, simplu şi caligrafic: Al. Zub.

La Mulţi Ani, Alexandru Zub!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii