Istoria, Identitatea, Academia

Dar Academia Română a avut de-a lungul timpului, şi are şi acum, şi destui academicieni adevăraţi, pe care i-au „nemurit”, înainte de toate, opera, creaţia, rolul excepţional jucat în istoria culturii noastre, implicit şi în cea a Forului ei suprem. Iaşul şi Moldova au, la cel palier de vârf, matematicieni de recunoaştere mondială ca Radu Miron, Constantin Corduneanu, Viorel Barbu, personalităţi din domeniul ştiinţelor naturii şi al tehnicii: Valeriu Cotea, Constantin Toma, Bogdan Simionescu, Mihai Voicu, din sfera umanioarelor, N. A. Ursu, Teodor Dima şi Ştefan Afloroaei, precum şi istorici despre care va fi vorba mai departe. Sigur că opera i-ar fi recomandat şi pe alţii pentru onoarea titlului de academician şi Academia s-ar fi onorat pe ea însăşi avându-i printre membrii ei plini, de pildă, şi pe Constantin Ciopraga, Dan Hatmanu sau Dumitru Irimia, ca să dau aici numai câteva asemenea nume proeminente, dintr-o mult mai largă listă posibilă şi pe deplin întemeiată, dacă Academia Română rămâne o instituţie naţională, a ţării întregi, şi nu cvasi-monopolizată de bucureşteni, plus doar ce mai „scapă” pe de lături.

Un moment deosebit al sărbătoririi l-a constituit conferinţa acad. Alexandru Zub în Aula Magna a Filialei academice ieşene, despre problematica şi conştiinţa identităţii naţionale, etnoculturale, în discursurile de la Academie, subliniere legitimă şi cât se poate de binevenită, pe această cale, nu doar a unei continuităţi de linie tematică, una între mai multe, ci de o semnificaţie aparte, care leagă menirea însăşi a Academiei Române şi a elitei academice de conştiinţa de sine a neamului românesc, a naţiunii noastre. Faptul că Academiile, pretutindeni în lume, au apărut din necesitatea absolut obiectivă şi crucială a unor programe coerente, tenace, de cercetare, reflecţie, cunoaştere şi creaţie (intelectuală, artistică, ştiinţifică) legate, înainte de toate, de limbă, istorie şi de larga paletă a culturii, leagă profund Academia Română de criteriile şi punctele de sprijin decisive ale ştiinţei de sine proprie unei naţiuni şi nu reprezintă, cum li se mai întâmplă unora să deformeze lucrurile, indiferent dacă deliberat sau nu, vreo „obsesie” maladivă, eventual chiar „complexată”, a temei identitare. E firesc şi vital ca orice naţiune să se cunoască şi să se definească, pornind tocmai de la o cercetare ştiinţifică a componentelor realităţii complexe pe care o numeşte conceptul de identitate etnoculturală: un etnos care nu implică deloc aroganţe şi prejudecăţi şovine, xenofobe etc., ci corespunde, dimpotrivă, unei analize lucide a diferenţei specifice şi, corelată acesteia, şi unei deschideri selective, critice, mature, faţă de influenţe, interculturalitate etc. Nici vorbă de spirit „tribal” (cf. Andrei Marga, din păcate) într-o asemenea abordare, desigur. Iată, de aceea am scris cuvântul cu majusculă: Identitate.

Lansarea, la Muzeul Unirii, a unei serii de autor Alexandru Zub (Editura UAIC), cu universitarii Florin Alexandru Platon, Victor Spinei, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, Dumitru Vitcuşi directorul Editurii, Andrei Hoişie (moderator), la rândul ei, l-a sărbătorit frumos şi dens, „prin muncă” intelectuală şi rezultatele ei cristalizate în portretistică şi exegeză, pe academicianul autor omagiat astfel, ca persoană şi personalitate, odată cu Academia Română – 150. Cărţile şi studiile de referinţă, temeinice şi elaborate fără nici cea mai vagă urmă de „adaptări” conjuncturale (politice), încă înainte de 1989, despre Kogălniceanu, Xenopol, Pârvan, Iorga, Gheorghe I. Brătianu reprezintă un nivel de înaltă sinteză în ramura studiilor istorice, deoarece ele reflectă, problematizând-o, relaţia de profunzime a unor momente definitorii, de mare complexitate, în istoria istoriografiei româneşti (orizont analitico-interpretativ şi evaluativ, de ordinul unei reflecţii meta-), de exegeză aplicată diferenţiat, de la o carte la alta, şi un fond/ sistem de referinţă al filosofiei istoriei şi al metodologiei istoriografice. Nici nu se putea găsi o mai fericită şi rodnică ilustrare de facto, neretorizată ca atare, a vocaţiei istoriografiei şi, implicit, şi a elitelor istoricilor (între ei, Alexandru Zub însuşi), pentru o deschidere, stimulativă şi de afirmare la scală continentală, către problematica deloc efemeră sau conjuncturală a identităţii naţionale: tocmai „azi”, în plină epocă a globalizării (ideologie şi practici) nivelatoare, de o involuntar trădată alergie la conştiinţa identitară, perfect legitimă în realitate mai cu seamă, a altora. 

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar