Kafka în magenta

Mai întâi o lămurire pentru domni: magenta e o nuanţă de roz mai ambiţios. Nu ne prea place… Şi încă o lămurire pentru cei care îşi culeg lumina exclusiv din ecranul televizorului: Kafka e un prozator care a scris parabole absurde; te trezeşti, de pildă, că eşti arestat, dar lăsat într-o libertate supravegheată, nu ţi se dă nici o explicaţie, te agiţi în labirintul unei instituţii în care fiecare îşi derogă autoritatea şi dă vina pe o misterioasă entitate care ar fi plasată în sistem undeva „mai sus”, pentru ca în cele din urmă să-ţi inventezi singur vinovăţii şi să nu te mai mire că mori „ca un câine” (zice un personaj), înjunghiat la o margine de oraş. (Ce dificile sunt „definiţiile” de acest gen!)

Dar nu o parabolă vreau să încropesc aici. Ci să povestesc, cât mai simplu cu putinţă, o păţanie reală, din care încă nu am ieşit, care aduce cu lumea lui Kafka. Să decupăm faptele. Pe la jumătatea lunii septembrie, ne hotărâm să ne schimbăm firma de cablu. Cum suntem clienţi vechi şi mereu corecţi ai unei reţele de telefonie care oferă şi servicii TV, cum ne-a expirat abonamentul de telefonie mobilă, ne gândim să ne încercăm norocul, să vedem dacă nu putem profita, la prelungirea contractului, de vreo ofertă şi pentru serviciile de televiziune. Ba da, cum să nu? Doar că trebuie să mai aşteptăm un pic, operatorii de la ghişeu par ei înşişi încurcaţi: nu prea ştiu ce răspunsuri să ne ofere, să vedeţi, chiar acum se schimbă lucrurile. Revenim peste câteva zile. Marea schimbare se petrecuse: unde înainte era verde-brotac, acum tronează rozul cel aprins care se numeşte, m-a lămurit competentă soţia mea, magenta. Firma şi-a schimbat şi denumirea (Cosmote a devenit Telekom) şi, mai ales, ofertele. Nu e nimic, ne spunem, ceva tot o fi rămas. Şi, sfătuiţi de o doamnă de la ghişeu, chiar găsim o ofertă care ne convine. Nu pe jos, ci în materialele promoţionale care ni se pun la dispoziţie. Peste câteva zile vine un domn şi ne pironeşte o antenă pe zidul casei. Avem, în sfârşit, Disney Junior, că ăsta era scopul!!!

Şi de aici se încheie desenele animate şi încep scenariile kafkiene. Abonamentul de telefonie mobilă nu funcţionează. Sunăm la deranjamente. Da, e o mică problemă, s-a blocat aplicaţia, ni se spune, se rezolvă rapid. Putem folosi telefonul doar ca să apelăm. Peste alte câteva zile revenim. Soţia mea, cel mai răbdător om din lume, explică, meticuloasă, problema. O dată, de două ori, de trei ori… Fiecare operator îi face legătura cu un alt serviciu. Şi iar explică. De patru ori, de cinci ori, de şase ori… Şi tot aşa, este pasată de la un operator la altul, până vorbeşte cu 14 (transcriu: paisprezece) operatori diferiţi. Fiecare e nelămurit, fiecare îi spune că soluţia e de căutat în altă parte şi îi face legătură cu altcineva. În cele din urmă, când nervii cedează, dar vocea rămâne politicoasă (vedeţi experienţa unui liceu pedagogic?), intervine o voce suavă, care spune ceva de genul: „Este posibil să fiţi sunată să vă întrebe dacă sunteţi mulţumită de atitudinea operatorilor, dacă au fost politicoşi…” „Păi, asta-i, că nu mai pot fi sunată, înţelegeţi…” „Da, nu ştiu, nu e de competenţa mea…” Stupoare: nu ştii cum să reacţionezi; să te enervezi, să te revolţi sau să faci uz de simţul umorului?

Mai trece o zi, în care ne încercăm norocul la reprezentanţa unde am depus cererea de prelungire a contractului şi de conectare la serviciile TV. Sunt probleme tehnice, legate de portare, s-a semnalat un incident la aplicaţie, ni se răspunde senin. Ni se recomandă să mergem la reprezentanţa cea roz de pe Ştefan cel Mare. Plecăm, tot nelămuriţi. După-masă, descoperim că nu ne mai funcţionează nici serviciile TV. Sunăm. Mai precis: sun eu. Sunt mutat de la un operator la altul, dar renunţ. Aproape că mi se spune că e vina noastră, ce necurat ne-a pus să alegem chiar acea ofertă din cărticica promoţională? Ne punem toate speranţele în descinderea la sediul central. De acolo, un domn binevoitor, dar care vorbeşte monosilabic, sună la serviciul tehnic. Întreabă ceva şi apoi i se aude vocea, sacadat: „Am înţeles! Am înţeles!” Îi mai povestim şi noi, că nu funcţionează telefonul, că nu mai merge nici cablul. „Am înţeles! Am înţeles”, ne răspunde profesional. În fine, în urma consultării cu specialiştii de la Bucureşti, ni se răspunde că nu există deocamdată nici o soluţie. Da, e o problemă. Dar trebuie să aşteptăm. Dar de ce nu ne mai merge nici cablul? Păi, teoretic nici nu trebuia să meargă. Dar a mers…. O fi mers, dar teoretic nu trebuia să meargă… Aha, teoretic, deci… Nervos, dar politicos, îi spun ceva de genul: „Dacă dumneavoastră vi se lua curentul electric două săptămâni şi, la toate sesizările, vi se răspundea că, da, e o problemă tehnică, se caută o soluţie, cum aţi fi reacţionat?” „Domnule, dar ce aveţi cu mine, nu eu sunt de vină?”, mi se răspunde îndesat… Cheia-frază în toate tentativele noastre de a da de cap problemei: „Nu eu sunt de vină”; „Nu e de competenţa noastră, încercaţi mai departe…”

Mai trec zile, şi zile, şi zile. De vreo trei săptămâni, telefonul nu funcţionează deloc (în urma unei alte vizite la sediul magenta, nu mai există nici măcar posibilitatea de a apela), televiziunea idem. Ni se spune sec, de parcă am fi greşit cu ceva, că, dacă vrem să punem punct situaţiei, să renunţăm la vechiul număr de telefon. Bine, dar îl avem de ani buni, îl ştie toată lumea etc. Mai facem o vizită la un al sediul de pe Lăpuşneanu, unde ni se pune un receptor în mână şi suntem invitaţi să explicăm totul al serviciul tehnic. O luăm de la capăt. Exasperaţi, vrem să ne portăm numărul într-o altă reţea. E foarte avantajos. Şi am mai dori ca măreaţa firmă să-şi recupereze antena aia, care ne decorează inutil murul casei. Mai întâi, ni se precizează, trebuie să aşteptăm să ne porteze numărul din noua reţea roz (mă rog, magenta) în vechea reţea verde-brotac (mai clar, din Telekom, în Cosmote). Şi aşteptăm. Fix o săptămână. Acum, când mă pregătesc să închei această odisee a nervilor puşi la încercare, am sunat să aflăm soarta cererii noastre de reportare în Cosmote; răspunsul e năucitor: nu se poate face, întrucât unul dintre operatorii Telekom, la care am fost acum câteva săptămâni, a depus în numele nostru o nouă cerere pentru pachetul telefonie mobilă plus servicii TV şi, până nu se soluţionează aceea, nici reîntoarcerea la vechea reţea nu e posibilă. Ceea ce înseamnă că, după o lună de tracasări, zeci de minute petrecute la telefon, alte câteva zeci în faţa ghişeelor, ne-am ales cu o nouă cerere de anulare a unei portări pe care nu am dorit-o, nu am comandat-o. Mergem urgent la centrul de pe Lăpuşneanu, unde doamna cu iniţiativă, care făcuse cererea de reluare a ofertei, fără ca noi să o rugăm, ne recunoaşte imediat, deşi nu ne văzuse decât o dată, cu vreo două săptămâni înainte. Fireşte, nu este ea de vină; dar e amabilă, ne ajută, chiar acum depune o nouă cerere de anulare a vechii cereri. Azi se rezolvă, să mergem noi la Germanos, unde am depus iniţial fatidica cerere de prelungire a abonamentului sau să sunăm la un număr lung cu mulţi de 800. Epuizaţi, am sunat şi la Germanos, şi la un număr antipatic, care miroase a robot (0800800800) şi ni s-a răspuns ferm: nimeni nu ne poate ajuta pe moment, trebuie, cum altfel?, să aşteptăm, cererea de anulare a oricărui serviciu al Telekom-ului poate dura de la o ora la o lună!!! Încă o lună? Asta e, vocea din aparat ne spune că nu ea este de vină…

Curm povestea aici, îmi face rău să tot răsucesc aceeaşi ordură; în plus, oricât aş încerca, nu reuşesc să redau nici a suta parte din absurdul ei real.

Ceea ce este cu adevărat grav în toată povestea aceasta e că, în zecile de convorbiri telefonice, întâlniri directe cu angajaţii firmei de telefonie, nu am auzit niciodată banala expresie „Ne pare rău, ne cerem scuze…” Nimeni nu e de vină, cel mult noi, că am optat pentru acel cumul de servicii… Altfel, vina se mută mereu generic, de jos în sus, de la un sediu la altul.

Şi totuşi, cineva trebuie să fie vinovat, dar cine? Kafka, desigur!

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi