L-am înţeles pe Ceauşescu

Şi zi aşa, îţi trebuie porc de Crăciun, hai? Dragă tovarăşe şi pretine… şi nu-ţi ajunge nici ăla, mai vrei şi pui, şi curcan, şi viţel. Trebuie neapărat să te îmbuibi toată ziua cu cărnuri, ciorbe peste ciorbe, sarmale, fripturi, răcituri, pâine, brânză, cozonac, plăcinte, prăjituri, vin, ţuică, nu? Şi whisky, pocnitori, artificii fiţoase. Astea la ce-ţi trebuie? Nu ţi-este de-ajuns o coajă de pâine, nişte resturi de brânză, un bici şi un măr? Şi un pahar de apă? Eventual o nucă? Ba mai vrei şi brad cu tot ce îl împodobeşte. Pentru că trebuie să aibă farmec viaţa, trebuie să creăm atmosfera de basm… Măi, ştii ceva, mă îngreţoşezi.

La ce îţi trebuie, dom’le, banane, portocale, zahăr, ulei? Ce, nu poţi mânca mâncarea şi fără ele? Ce atâtea mofturi? Eeee. Şi de ce atâta carne? Ia, mai moale, că străbunii noştri când puneau carne în gură era sărbătoare. Acuma, la cea mai mică zi cu cruce roşie, invadaţi pieţele, călcându-vă în picioare ca „să nu muriţi de foame de sărbători”… Ce poate fi o minciună mai mare? Dacă nu ai porc pe masă de Crăciun, miel de Paşte şi aşa mai departe, eşti muritor de foame? Hai să fim serioşi. Aţi ajuns şi voi nişte capitalişti împuţiţi, asta e. Mi-e greaţă de voi…

Nu înţelegeţi că 99% dintre lucrurile care vă înconjoară nu vă folosesc la nimic? Sunt în esenţă i-nu-ti-le. La fel şi cele pentru care se face reclamă în ziare, la radio ori tv. Îţi trebuie foarte puţin ca să supravieţuieşti, foarte puţin, ascultaţi-mă pe mine, iar pe acestea le ai, de obicei, la îndemână mai tot timpul, nici nu trebuie să mişti un deget. Salariul minim pe economie pe care vi-l oferă ăştia care stau în clădirile mele, construite de mine pentru mine, este o sumă prea mare pentru supravieţuirea unui om.

Cu medicamentele, la fel. Corpul nostru are capacitatea de a se apăra în faţa a 99% dintre boli, dar voi, la cea mai mică afecţiune, băgaţi un pumn de pastile pe gât sau vă ungeţi cu o tonă de creme ca să vă faceţi bine cât mai repede posibil, vezi Doamne. Nu mai puteţi aştepta. Corpul se face oricum bine şi fără ajutorul vostru artificial, să ştiţi. Dacă ai o bubă, nu trebuie să o ungi cu trei alifii şi s-o maschezi cu zece leucoplasturi transparente şi rezistente la apă ca să-ţi treacă. Asta e fugă de greu. Fugiţi de suferinţă, hai? Ne învăţăm să nu mai suferim, să ne vindecăm cât mai repede, să nu cumva să ne doară ceva, burtica, picioruşul sau căpşorul, da? Imediat ne repezim la farmacie după medicamente ca să dăm skip peste episodul cu suferinţa, cu durerea. Nu realizăm că durerea este de fapt cea care ne formează ca oameni, ca adevăraţi comunişti (n.a. oameni sociabili, adaptaţi). Fără durere pierdem contactul cu realitatea, tovarăşi, şi nu mai avem niciun deziderat. În ritmul ăsta cum mai afli unde se termină zona supravieţuirii şi începe cea a civilizaţiei, spaţiul întins al socialismului (n.a. prosperităţii), câmpia belşugului, sau unde începe şi se termină oaza luxului, a dezmăţului? Pentru voi toate sunt incluse la necesităţi vitale, aşa-i? Uite aşa s-a ajuns la aberaţia că oamenii în ziua de azi mor de foame. O mai mare gogomănie nici că am auzit. Mii de tone de mâncare perfect comestibilă este aruncată la gunoi zilnic şi voi vă plângeţi de foame? Ruşine!…

Sigur, o să zică unii, suntem oameni, noi nu ne raportăm la murit de foame. Atunci să ne revizuim limbajul, pretini, să nu mai spunem că murim de foame, ci de ruşine. Aşa da. Că umanitatea din noi suferă atunci când mâncăm mâncare simplă sau resturi aruncate de alţii. Umanitatea din noi se chirceşte atunci când bem apă plată în loc de şampanie sau whisky.

Recunosc că atracţia este imensă. Eu însumi simt acest lucru când intru în supermarket şi stau câte o jumate de oră, o oră în faţa unui produs care cred eu că îmi foloseşte, un alt lucru inutil care ar trebui să nu-mi lipsească şi care „îmi face viaţa mai frumoasă, mai atrăgătoare”. Dar întrebarea nu e dacă e rău sau bine, ci de la ce punct încolo toată această lăcomie de lucruri va distrage atenţia de la cele mari, importante, de supravieţuire reală spirituală, intelectuală, morală, psihică. Pentru că, dorind lucruri din ce în ce mai inutile, te abaţi considerabil de la cele cu adevărat utile care îţi par că vin de la sine şi nu mai merită atenţie.

Asta-i deocamdată. Hai, La mulţi ani! Şi amintiţi-vă colindul de pe vremea mea: Moş Crăciun e om bătrân,/ Bagă la copii în sân/ Mere, pere, nuci, covrigi/ Şi-o bucată de şorici.

Moş Nicolae (celălalt)

P.S. Ce, credeaţi c-am murit, hai? Şi mai citesc şi eu, să ştiţi. Am timp acuma.

N.A. Mai în glumă, mai în serios, urmărind execuţia soţilor Ceauşescu la televizor a nu ştiu câta oară, m-am pus în pielea lor şi i-am înţeles. Sunt sigur că în sinea lor se întrebau în timpul procesului şi probabil până în ultimul moment de viaţă: de ce oare vor ăştia cu atâta ardoare să ne omoare? Cum adică mor de foame, nimeni nu moare de foame decât în Africa unde este deşert, dar aici, în România? Au murit fără să ştie adevărul, bieţii oameni… Ei nu s-au gândit o clipă că, neglijând nevoile de lux ale oamenilor, de a ţine pasul cu civilizaţia, ei neglijau de fapt condiţia umană, aceea de animal superior care nu se mulţumeşte niciodată cu puţin.

Briscan Zara este scriitor şi publicist