Caută 
1 MIN
Scris parcă dintr-o singură răsuflare, cu o simplitate uimitoare, volumul Domnicăi Drumea posedă harul de-a tulbura conştiinţa cititorului, atrăgându-l într-un vârtej pe cât de calm, pe atât de anxios, în care stările confuze se decantează ca un lest în profunzime nebănuită a sinelui.
În recentul său volum, intitulat Voceaşi publicat la Editura Charmidesdin Bistriţa-Năsăud, tânăra poetă Domnica Drumea, prin discursul poetic spontan, dar cât se poate de bine articulat, trece dincolo de fruntariile Fracturismului, mişcare literară pe care au fondat-o un grup de tineri scriitori (Dumitru Crudu, Marius Ianuş, alături de Ştefan Baştovoi, Mihai Vakulovski, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, fraţii Vakulovski, Moni Stănilă, Zvera Ion, Răzvan Ţupa, la care au aderat, cu sau fără voia lor, alţi tineri douămiişti, Dan Sociu, Constantin Acosmei ş.a.) la începutul anului 2000, înscriindu-se în sfera poeziei situate, dincolo de mode şi timp, fără a abandona însă programul formulat de Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, program care propune, printre altele, transferul ”obiectelor decupate” din prim-plan în planul-secund al realităţii şi înlocuirea lor, dacă am înţeles corect, cu stările contorsionate prin care trece subiectul, minimalizarea lor paroxistică, prin exacerbarea eului creator. ”Fracturismul, scrie Dumitru Crudu, consideră că atât obiectele prezentate, cât şi noţiunile, denumirile şi conceptele se înscriu într-un proces de obiectualizare şi obiectivare a eului, deposedându-l de toate atributele sale reale…” Desigur, afirmaţiile spuse pe un ton imperativ ale lui Dumitru Crudu lasă loc, după cum era şi de aşteptat, la multe ambiguităţi. Poetul este destul de inteligent însă pentru a nu se lăsa pradă unor speculaţii pe marginea tezelor, dar şi a noţiunilor, pe care le postulează în program, lăsând, astfel, mai multe portiţe întredeschise posibilelor interpretări. În mod concret nu vom afla niciodată limpede ce înseamnă procesul de obiectualizare şi obiectivare a eului, la care se referă Crudu. După cum nu vom afla nici atributele reale pe care le pierde acelaşi eu prin însuşirea denumirilor, noţiunilor şi a conceptelor ce definesc realitatea înconjurătoare, dar care, pătrunzând în interiorul său, videază subiectul de propriul conţinut. Dumitru Crudu e de părere că realitatea există dincolo de concepte şi etichete. Concepţia sa se află la polul opus taoismului, formulată în Tao-te ching, unde există o corespondenţă biunivocă între obiect şi denumirea sa. Taoismul consideră că o denumire neadecvată acordată unui lucru îl deposedează pe acesta de o parte esenţială a însuşirilor sale, pervertindu-l şi pervertind şi realitatea din jur. ”Noţiunile şi obiectele – afirmă Dumitru Crudu – sunt nişte obstacole în calea receptării şi cunoaşterii individualităţii şi concretului lumii. Pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanşă de reacţii şi senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există doar în măsura în care ne provoacă reacţii.” Observăm că programul fracturist enunţat de Crudu urmează până la un anumit punct modelul avangardist de artă promovată de reprezentaţii cubismului în urmă cu un secol, Braque şi Picasso, care renunţaseră la realismul iluzoriu tocmai pentru a crea ”un nou tip de spaţiu în pictură, o nouă manieră de reprezentare”, bazată pe apropiere dintre subiect şi obiect. Reprezentanţii cubismului au pus accent pe linie, renunţând la iluzia (dar şi halucinaţia!) pe care ţi-o oferă perspectiva. Fracturiştii fac abstracţie de realitatea obiectivă, reducând-o la ”senzaţii”. Cu alte cuvinte ei descriu sau încearcă să descrie senzaţiile obscure pe care le simt atunci când intră în contact cu lumea concretă, fără să renunţe însă, după cum postulează în program, la noţiuni. La cuvinte, la limbaj, fapt care-i duce la impas. Visul fracturiştilor, deocamdată, se înscrie în domeniul lucrurilor imposibile. Poezia nu poate renunţa la cuvânt. Desigur, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, e posibil ca omul să găsească un alt mijloc de comunicare, pe cale empatică, pe calea vibraţiilor, a aurei, a undelor. Atunci poezia se va transforma într-un fel de simfonie a simţurilor, declanşând în eul receptorului o adevărată avalanşă de sunete, culori şi mirosuri. Nici simţul tactil nu va fi, desigur, ignorat. Se vor putea accesa atunci, în viitor, şi alte simţuri, legate de perceperea spaţiului transcendental. Până atunci însă e o cale lungă, presărată cu ispite şi capcane conceptuale. Unele minimaliste, altele existenţialiste.
În Vocea, Domnica Drumea urmează în mare parte traseul punctat în programul fracturist. Poeta pune accentul pe reacţiile şi senzaţiile pe care le înregistrează eul în contact cu fiinţele şi lucrurile din spaţiul real, eliminând perspectiva şi descrierile. Rezultatul acestui demers e unul remarcabil. Volumul Vocease constituie ca o simfonie impresionistă, articulată pe partitura unor stări în care nostalgia şi introspecţia interioară se împletesc într-un tot polifonic bântuit de sonuri line şi de linii frânte. Poezia Domnicăi Drumea pare alcătuită din mici şi mari goluri decupate din peisajul interior. Locul obiectelor e ocupat de sentimente şi stări ambigue, contradictorii, uşor traumatizante. Nimic nu e definit precis. Ambiguitatea pluteşte ca un halou, menit să inducă o stare de nelinişte halucinatorie lectorului: ”trăsături umane/ multiplicate la nesfârşit/ contorsionate şi umile// aş putea fi oricare dintre ei/ dispreţul ar fi acelaşi// mă ridic din somn/ dureros/ ca desprinderea de un făt siamez// înregistrez imagini/ cu ochii mici imobili/ un organism inert/ o formă obscură de viaţă.” Poezia pare scrisă într-o stare de convalescenţă post-depresivă; e descris momentul revenirii la viaţă, după o traumă sau o boală grea. Simţurile percep confuz, dar detaşat realitatea. Se desprind de ea. înregistrează anumite crâmpeie din trecut. Trăsături şi voci ce se aud în fundal. Paşi ce se perindă pe străzi sa coridoare. Frânturi de fraze venite din trecut. Vorbele aduse de vânt par desprinse dintr-un poem mai vechi al autoarei, publicat în Paradigma, în 2003: ”Ţigara fumegă, desenând drumuri şerpuite,/ pe obraji alunecă lacrimi cu rimel./ Scotocesc nebună prin poşeta veche./ Pe străinul aceasta nu l-am luat de mână niciodată./ Atât îmi amintesc: patul răvăşit,/ camera goală, ca după un priveghi./ Asta fusese tot./ Şi vântul îmi usca obrajii umezi.”
Volumul de versuri Vocea pare să fie o continuare a acelor stări, decantate odată cu scurgerea vremii. Camera goală persistă în memoria poetei. Ca şi poşeta veche şi patul răvăşit. Trezită ca dintr-un somn lung, poeta încearcă să evadeze dintre zidurile plutitoare ale acestui trecut, alunecând ca o umbră pe lângă pereţii gelatinoşi, lichizi, trecând printr-un labirint de uşi ce se închid şi se deschid la trecerea ei într-o tăcere apăsătoare: ”lucrurile frumoase mă distrug/…/am lăsat în urmă o casă sub asediu/ nevoia mea de-a mă crucifica/ de-a atinge orice mână întinsă // îţi cerşesc mila/ deşi între noi/ nu există milă/ doar un glob fosforescent/ care ne luminează/ pe dinăuntru.” Străluminată de această lumină lăuntrică autoarea aleargă printr-un labirint subteran ”sufocat de oameni”, căutând mâinile unei identităţi nedefinite, care poate fi fiinţa iubită, sau divinitatea omnipotentă, ocrotitoare, dar nu le găseşte nicăieri. După cum nu găseşte nici gesturile tandre, nici frustrările, nici îmbrăţişările, care au fost ca să nu fie sau n-au fost ca să devină o vagă amintire a dorinţelor unui trecut risipit fragmentar în memoria profundă a eului traumatizat: ”ambiţia mea e eşecul// înaintez printre victoriile celorlalţi/ ca printr-o colonie de meduze…”
Înaintând prin labirint, în trupul poetei se deschid, ca în pictura lui Dali, sertarele unor vechi trăiri, dar şi tandre amintiri spulberate de flăcări. Nimic n-o orbeşte, nimic nu-i spulberă fragilitatea alcătuirii lăuntrice: ”programă să bifez răspunsurile greşite (eşecurile, n.n.)/ întorc spatele milei şi adepţilor ei// îmi fixez o ţintă în mişcare// tot mai crudă şi mai deviantă// foloseşte-mi corpul/ suflă aer cald pentru mine”, ca să mă reîntorci la viaţă.
Scris parcă dintr-o singură răsuflare, cu o simplitate uimitoare, volumul Domnicăi Drumea posedă harul de-a tulbura conştiinţa cititorului, atrăgându-l într-un vârtej pe cât de calm, pe atât de anxios, în care stările confuze se decantează ca un lest în profunzime nebănuită a sinelui. În Vocea Domnicăi Drumea nu există speranţă, ci doar o aşteptare fără sfârşit ca o „piele bine întinsă peste o fotografie de grup”, compusă din fiinţe fără identitate, tânjind după o gură de oxigen, după puritatea ce „poate lua orice formă”, dar care se distruge de la sine la fiecare încercare de atingere a mâinii pregătită să mângâie bulele de aer ridicate din „visul lichid”.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
