Mărăşeşti fără filtru (II)

Dincolo de sânge şi onoare, de iubire de ţară până la sacrificiul suprem şi de un incredibil miracol ostăşesc Mărăşeştiul, cu corolarele lui eroice de la Mărăşti şi Oituz, ne ridică şi astăzi, după un veac, o întrebare la care ar trebui să medităm: cum a fost posibil dezastrul militar din 1916 care putea să ducă la ştergerea de pe hartă a ţării? Cum de armata română era într-un asemenea hal de decădere logistică, militară şi umană? Cine ar fi trebuit pedepsit pentru ca astfel de catastrofe să nu se mai repete în istoria noastră. Sacrificiul eroic al amărâţilor a şters atunci incompetenţa criminală a politicienilor şi a comandanţilor militari trecând în uitare responsabilităţile, care s-au sublimat rapid, după o reţetă care va deveni clasică în România, în merite deosebite, în discursuri sforăitoare şi în decoraţii şi privilegii pe timp de pace.

Din nefericire, situaţia care a condus la dezastrul militar şi politic al ţării în 1916, nu a rămas singulară. Cu o clasă politică iresponsabilă şi coruptă, antrenată în hărţuiri ciclice şi în tradiţionala jefuire a avuţiei naţionale, cu un rege manipulator şi dependent de camarilă, care a şi dizolvat rudimentara noastră maimuţăreală de democraţie pentru a-şi impune un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale, care pretindea (inclusiv miniştrilor!) purtarea unei caraghioase uniforme paramilitare, perioada de relativă prosperitate interbelică nu a însemnat niciun fel de modernizare şi profesionalizare pentru armată. Contrar imaginii edulcorate despre realităţile timpului, când Neagu Djuvara sau Alecu Paleologul făceau demn şcoli de ofiţeri schimbând şampania de la moşie pe mâncarea la cazan în cadrul unui traseu iniţiatic de formare a bărbăţiei, starea generală a armatei nu diferea semnificativ de cea care ne dusese la dezastrul militar de la intrarea în război. Descoperiri recente din arhive (Igor Caşu pentru Armata Roşie şi Ottmar Traşcă pentru Wermacht) arată că rapturile teritoriale făcute între iunie şi august 1940, când România a pierdut Basarabia, Cadrilaterul şi nordul Transilvaniei (inclusiv Ţinutul Secuiesc), s-au bazat în primul rând pe informaţiile deţinute de sovietici şi de nemţi privitoare la starea deplorabilă a armatei. În ambele cazuri, ca efect al murdarului pact Ribentropp-Molotov, Uniunea Sovietică era pregătită de invazia României prin Ucraina, la Siret – dacă ne-am fi opus militar la cedarea teritoriului de peste Prut ca urmare a ultimatumului lui Stalin -, iar, de cealaltă parte, Germania nazistă avea, de asemenea, pregătită minuţios operaţiunea de ocupare şi securizare a întregului câmp petrolifer românesc, vital pentru expansiunea ei spre est dacă România ar fi pornit un război contra Ungariei. Prin Arbitrajul de la Viena, Germania hitleristă a obligat România carlistă să cedeze teritorii regimului nazist de la Budapesta (Ministerul de Externe german pregătind iniţial o variantă până la Cluj, ca, totuşi, "să nu-i umilească excesiv pe români" pentru ca, la final, graţie unui şef de cabinet recrutat de maghiari, Hitler să decidă includerea şi a teritoriului desemnat drept "Ţinutul Secuiesc"). E greu astăzi de comentat, post-factum, dacă deciziile Consiliului de Coroană al lui Carol al II-lea, au fost un exemplu de laşitate sau de realism politic, într-un context în care s-au străduit să salveze ce mai putea fi salvat. În orice caz, dacă decidenţii ar fi avut înţelepciunea şi patriotismul de a dezvolta în prealabil o armată profesionistă, antrenată şi echipată corespunzător, poate că poziţia noastră de negociere ar fi fost cu totul alta.

De ce amintesc toate aceste lucruri? Pentru că lecţia Mărăşeştiului este departe de a se fi încheiat în istoria României.

Luată de valul îmbrâncelilor politice, de spectacolul fetid al scuipaţilor de la televiziunile "de ştiri" ale marilor infractori "nevinovaţi", de veselia premergătoare weekendului prelungit de Sântămărie şi de plăcuta amorţeală postprandială care însoţeşte incursiunile televizate ale unei părţi active la urne a electoratului, România a trecut uşor peste o mică ştire strecurată de agenţiile internaţionale de presă: "vineri, 4 august, unităţi de infanterie motorizată din cadrul Grupului Operaţional de Trupe Ruse (GOTR) din Transnistria au desfăşurat un exerciţiu militar în cadrul căruia blindatele ruseşti BTR-70 au forţat râul Nistru, în preajma satului Ternovca, raionul Slobozia". Nu, nu "omuleţi verzi" cu uniforme fără însemne (grosolană violare a tratatului de la Helsinki, între altele) care pun mâna pe putere, în numele poporului adorator de Putin, precum s-a întâmplat în Ucraina de est, în zona Donbas, transformată de Rusia în zonă tampon cu conflicte militare semiîngheţate precum în Nagorno-Karabach. Ci chiar trupe regulate, un semn ilegal şi obraznic că urmează invazia precum s-a întâmplat în Crimeea căci, după cum spunea un vechi banc din timpul lui Brejnev, "Huniunea sovietică se învecinează cu cine vrea". Să mai spun că tancurile lui Putin (primite, desigur, cu flori şi ovaţii pe malul moldovenesc după cum ne informează amabil propaganda de război) ar putea ajunge la Iaşi în două ore? Iar cele din Donbasul ucrainean în trei ore şi jumătate?

Nu mai vreau artificii retorice pentru a sublinia, încă o dată, de ce profesionalismul, înzestrarea şi capacitatea de reacţie rapidă a armatei sunt vitale dacă vrem să mai existăm ca stat căci nu trebuie să fii cine ştie ce expert pentru a constată că, în ciuda aparenţelor, România nu a scăpat din gheara Rusiei. Până şi un copil poate vedea unde sunt amplasate staţiile Lukoil, dotate cu camere orientate spre intersecţii, care transmit, în timp real, cine intră şi iese din ţară sau orice mişcare civilă sau militară de pe şoselele patriei. Preluarea resurselor de petrol şi bancare de companii aşa zis "austriece" (ţară care are o legislaţie foarte laxă privitoare la acţionariatul ascuns, la fel ca şi Ciprul, amândouă fiind capetele de pod ale mafiei lui Putin pentru investiţiile financiare în lumea democratică), apoi a aluminiului şi a industriei grele (falimentate strategic în momente de tensiune socială) şi, mai ales, instigarea haosului politic şi controlul mediatic pe care îl exercită prin canalele directe de propagandă (Rossia Today şi Sputnik), mascate (platforme mediatice occidentale precum theindependent.uk sau theinsider.us), prin relee naţionale înfeudate (celebrele televiziuni ale mogulilor) prin trolli şi agenţi de influenţă extrem de activi pe social media şi, nu în ultimul rând, prin armatele de idioţi utili care înghit pe nemestecate şi redistribuie inconştient şi criminal toată propaganda antioccidentală (antiamericană, cu precădere) moşită la Moscova au făcut ca România să fie azi în pericol nu numai de a fi cotropită politic şi economic, ci poate chiar mai mult. (Şi nu mai vreau să fac speculaţii privitoare la pensionările în masă care destabilizează toate instituţiile de forţă, deşi poate nu ar fi rău să ne preocupe cine le-a orchestrat şi de ce?)

Văzând toate aceste lucruri mi-e greu să nu-mi aduc aminte de cauzele care au dus la disperarea naţională dinainte de Mărăşeşti. Un general în rezervă al Armatei Române, fost şef de Stat Major, vorbeşte azi despre faptul că inamicul deja a penetrat structurile de comandă politice şi militare româneşti (vă aduceţi aminte de trădătorul amiral al flotei ucrainene din Crimeea care era racolat de ruşi?) şi că situaţia armatei este dezastruoasă. Fără să fiu specialist în astfel de lucruri cer, totuşi, vehement ca un parlamentar votat de noi să-l interpeleze pe ministrul apărării pe tema înzestrării şi a forţei de reacţie existente la Iaşi, unde Brigada 15 Mecanizată "Podu Înalt" este subordonată, cum altfel?, Diviziei a IV-a "Gemina" de la Cluj. Nu de alta, dar în plină caniculă, mie unuia îmi trec sloiuri de gheaţă pe şira spinării cu atât mai mult cu cât văd că doar 34 la sută dintre cetăţeni şi-ar mai apăra astăzi ţara cu arma în mână. Ce-i drept, Mărăşeştiul fără filtru a fost retras de pe piaţă.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor