Caută 
1 MIN
În trecut, poreclele se făureau în gura satului. Pe stadioane şi arene, ele se nasc în gura suporterilor. Stă omul ce stă şi priveşte, dar să te păzească Sfântul când le potriveşte! Iar dacă nu le potriveşte, le nimereşte! Nimic nu-i scapă cetăţeanului (tele)spectator. Înfăţişare, port, năravuri, limbaj, stil de joc, toate sunt închegate într-un singur cuvânt care-l poate bântui pe sportiv chiar şi după ieşirea din viaţa publică.
Mulţi dintre tovarăşii de joacă din copilărie erau ştiuţi mai puţin după nume şi mai mult după porecle. În lumea dintre blocuri nu prea conta cum te numeai, ci cum ţi se spunea după botezul primit în urma săvârşirii unor fapte de arme (geamuri sparte, garduri sărite, clădiri escaladate şi altele). Şi acum, orice conversaţie despre eroii vechilor jocuri soldate invariabil cu osândă parentală include, în ritualul rememorării isprăvilor demult trecute, momentul de uitare regizată în care ne prefacem că nu mai ştim prenumele foştilor camarazi, ci poreclele lor. Şi lista e, cu voia dumneavoastră, deschisă: Ghiocel, Tambezu, Jumbatu, Pisicu, Buzatu, Cioară, Maidanu ş.a.m.d.
Eroicul acesta mărunt al poreclelor nu e complet lipsit de noimă. Din pepiniera de plozi făcuţi la normă pe vremea Împuşcatului au ieşit mulţi cetăţeni de nădejde ai patriei. Unii au căzut, din greşeală, sub gloanţele poliţiştilor germani, pe vremea când băieţii de cartier dispăreau câteva luni şi se întorceau acasă cu maşini tari şi mărci germane, povestind cum au spart seifuri, cu perete cu tot. Alţii, mai prudenţi, au făcut bişniţă şi avere, fiind astăzi patrioţi de onoare ai micilor şi marilor oraşe. Copiii „cu cartea-n cap” s-au risipit, şi ei, în toată lumea, morala fiind că unii din copiii răi au sfârşit-o bine, iar unii din copiii buni au ajuns rău.
Are Dan Lungu o nuvelă faină, Băieţi de gaşcă, în care mecatronica copilăriei ceauşiste, cu poreclele ei cu tot, este explicată cu vervă de un sociolog foarte bun deghizat în blană lucioasă şi scumpă de scriitor. Aşadar, n-are rost să lungim povestea pentru că nu-i nimic nou sub soare. Aşa cum, în lumea copiilor, porecla e o emblemă care oglindeşte calităţile ori defectele individului, tot astfel, în lumea sportului, faima şi porecla se câştigă.
În trecut, poreclele se făureau în gura satului. Pe stadioane şi arene, ele se nasc în gura suporterilor. Stă omul ce stă şi priveşte, dar să te păzească Sfântul când le potriveşte! Iar dacă nu le potriveşte, le nimereşte! Nimic nu-i scapă cetăţeanului (tele)spectator. Înfăţişare, port, năravuri, limbaj, stil de joc, toate sunt închegate într-un singur cuvânt care-l poate bântui pe sportiv chiar şi după ieşirea din viaţa publică.
O poreclă bine ticluită e cel mai scurt şi mai bun pamflet. Pamfletul – arată cu temei Arghezi – „se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare, ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau fierăstrăul bijutierului; şi, uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei”. Cine n-a auzit, de pildă, de Mutu „Il Fenomeno” „Briliantul”? Dar de „Mister” Cornel Dinu „Profesorul”?
Graţie presei sportive, astfel de embleme ajung să se răspândească mai repede ca focul de paie. La o privire mai atentă, se poate observa că, adesea, gazetarii sunt cei ce forjează poreclele sportivilor. Fauna denominativă prezentă în paginile ziarelor e cât se poate de sugestivă în a arăta că nu haina, ci talentul îl face pe om. De exemplu, în lumea boxului, agresivitatea, forţa şi vitalitatea sunt trăsături care determină analogia cu ferocitatea unor animale de talie mare sau medie. Din acest punct de vedere, mulţi boxeri au porecle grăitoare: Pitbull-ul (Ionuţ Atodiresei), Pantera(Sorin Tănăsie), Leopardul (pugilistul congolez Lolenga Mock) etc. Aceleaşi trăsături au favorizat răspândirea unor porecle asemănătoare şi printre fotbalişti (jucători şi antrenori): Fiara (Marius Lăcătuş), Dulăul (Cristian Todea), Pantera neagră (Antonio Semedo, fostul jucător al echipei CFR Cluj) etc.
Alteori, agilitatea şi viteza de reacţie sunt caracteristicile pe care se bazează faima şi porecla unui sportiv: Cobra (Adrian Ilie), Pisica (Bogdan Lobonţ), Veveriţa (pugilista Daniela David) etc. Acestor porecle li se adaugă asocierile glumeţe inspirate de înfăţişarea sau de personalitatea sportivilor şi antrenorilor (Mopsul – Viorel Hizo, Corbul – Ionel Dănciulescu, Cocoşul – Radu Ştefan, Curcanul – antrenorul Florin Cioroianu etc.). Foarte haioase şi la modă sunt numele de personaje popularizate prin anumite produse media (filme, benzi desenate şi desene animate): Omul Păianjen (Walter Zenga), Pantera Roz (portarul Daniel Tudor) şi altele.
Un inventar complet e aproape imposibil de realizat şi nici nu ne-am propus să facem o asemenea vitejie pentru că poreclele sunt ca omul, luminoase umbre trecătoare.
Mă mănâncă degetele să scriu câte ceva şi despre poreclele politicienilor, dar nu o voi face. Vă scriu, în schimb, o ghicitoare menită să arate că bunul renume al sportivilor face, în universul poreclelor, casă bună cu prostul renume al marilor bărbaţi de stat.
Prin urmare, ce asemănări şi deosebiri există între seriile 1) „Bâlbâitu”, „Ceaşcă”, „Întunericitu”, „Odiosu”, „Pingelică”, „Piticu” sau „Plumbuitu” şi 2) „Şuviţă”, „Chelul”, „Chiorul”, „Piratul”, „Matrozul” sau „Dictachiorul”? Aşa-i că tot românul e poetul mizeriilor noastre?
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
