Mic tratat de inadecvare contemporană

După îndelungi şi obositoare eforturi de a înţelege lumea din jur, de a reacţiona conform normelor, de a respecta protocolul, de a gestiona o mulţime de gesturi, expresii ale figurii, de a întâlni între ele cuvinte goale, dar politicoase, de a se muta în afară, după alte încercări de a-şi grădinări un mic spaţiu, doar al lui, undeva, într-unul din nenumăratele sale buzunare, creierul începe să dea semne că refuză să se adapteze şi se acoperă cu o mâzgă impermeabilă, cu un mucilagiu care îl protejează, dar îl şi sufocă. 

Prima senzaţie este de derută: nimic din ce vine din exterior nu îl mai priveşte, nu îl mai atinge, deşi poate simţi vibraţiile ameninţătoare ale frecării de obiecte, de situaţii, de oameni. Efectul de seră îi face, câteva zile, bine, apoi începe să transpire febril, să se precipite, să producă imagini haotice, într-o sintaxă convulsivă, vie. Tot ce este concret devine abstract, tot ce ar trebui să fie imponderabil atârnă greu în conştiinţă. Lucrurile se amestecă între ele, de parcă ar fi strivite de o talpă uriaşă. Totul se confundă cu tot, formând o pastă respingătoare. 

Rămas singur, de capul lui, omul începe să dea rateuri: la început mici, amuzante, gafe benigne, confuzii puerile. Nu şi-a pierdut automatismul de a şi le asuma cu aerul unui copil care a făcut o boacănă simpatică. Treptat, măruntele sincope comportamentale încep să se aglomereze şi creează probleme. Omul, lipit până la confuzie de corpul lui social, trebuie să funcţioneze în afară, să îşi calculeze mişcările, să accepte rolul, chiar dacă se simte în el ca un ins deşirat şi cu gâtul lung, închis într-o ladă, închisă, la rândul ei, într-o proză a lui Daniil Harms. 

Încep să apară problemele; mădularele se mişcă incoerent şi trupul capătă luciditatea propriilor mişcări. Plămânul e conştient că se umple cu aer, inima e conştientă că pompează sânge, degetele sunt conştiente că se răsfiră, durerea e şi ea plină de ea însăşi; trupul devine identic cu sine, încape cu totul în propriul contur. Vorbele se iscă aleatoriu, deşi mută afară un sens transparent. Fiecare gest este descompus, supravegheat cu o exigenţă ameninţătoare; fiecare cuvânt iese dintr-o încordare care, nemaifiind a creierului, este a limbii încleiate. Gândirea se naşte, dadaist, în gură. Gândirea devine meta-gândire, ca o oglindă care se uită într-o altă oglindă, adâncind la nesfârşit golul. Creierul stă la locul lui, ascuns sub pojghiţa scârboasă şi priveşte realitatea deformată de dincolo de prapur. Se simte bine. Lumina se prelinge până la el vâscoasă, gălbuie, ca puroiul. Aceeaşi consistenţă, aceeaşi culoare. Fără miros. Trece o vreme. 

Omul din afară se descurcă din ce în ce mai greu, dar încă o face, în temeiul unei îndelungate obişnuinţe. Trupul are memoria lui lipsită de imaginaţie, care e de fapt inerţie. Dar mai poate pune în mişcare, o vreme, mecanismul. Creierul îşi creează propriile decoruri, din cele câteva bucăţele de carton pe care le are la îndemână. Când şi când oftează a plictis. Are nevoie de altceva; omul are şi el nevoie de altceva. Unul se sufocă de prea mult spaţiu, altul gâfâie de prea puţin. Au dat-o, fiecare pe rând şi împreună, în bară! Cei doi stabilesc o întâlnire, o şedinţă de lucru, o încercare de reconciliere. Gata cu orgoliile! Gata cu războiul rece! Gata cu spionajul! Gata cu tentativele de acaparare, cu încălcările de teritoriu. Au nevoie unul de altul. Din laşitate, o vor da la pace. Mica revoltă e un fel de revoluţie de la Ploieşti, care vrea să răstoarne lumea, dar se încheie într-o chermeză.

Dar ce, nu sunt bune chermezele?

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi