Mirări, uimiri, stupori

Nu ne plictisim. Trăim, dacă nu periculos, într-o stare de permanentă tensiune. Suntem bombardaţi cu „dezvăluiri” senzaţionale, ni se spune că forţe obscure ne supraveghează intimitatea şi ne direcţionează destinele. Politicieni sau oficiali guvernamentali fac declaraţii categorice pe care le dezmint după o zi sau chiar după câteva ore. „Experţii”, mereu aceiaşi, care se perindă pe la diferite televiziuni ne încredinţează că trăim cele mai negre vremuri în ce priveşte abuzurile pe care le face justiţia, comparabile doar cu ororile Inchiziţiei sau cu abominabilele silnicii din întunecatul Ev Mediu. Sunt contabilizate, cu neascunsă satisfacţie, toate „loviturile” pe care le primeşte preşedintele ţării. Ni se inoculează, cu perversă obstinaţie, mefienţa şi ura faţă de străini. Spectacolul politic şi spectacolul mediatic transgresează, zi de zi, limitele bunului simţ.

Poate că unii ţin un jurnal al aberaţiilor, imbecilităţilor, ticăloşiilor, minciunilor, calomniilor proferate în spaţiul public. Nu am perseverenţa masochistă de a mă înhăma la o asemenea întreprindere, dar recunosc că notez din când în când lucruri care îmi provoacă fie uimirea, fie de-a dreptul o reacţie de stupoare. Mi s-a părut, astfel, siderantă afirmaţia lui Liviu Dragnea (şef de partid, preşedinte al Camerei Deputaţilor) cum că are rezerve în ceea ce priveşte vaccinurile obligatorii. În alte împrejurări m-ar fi şocat, cine ştie, mai puţin, dar acum, când cazurile mortale de rujeolă se numără cu zecile, o asemenea declaraţie e absolut iresponsabilă. Cu atât mai mult cu cât dl Dragnea îşi construieşte, răbdător, o statură de prezidenţiabil, Ceea ce îl face să apese pe pedala „românismului”, după ce lunile trecut a înfierat „străinii” şi „multinaţionalele”. Dăunezi, în judeţul Bistriţa-Năsăud, Liviu Dragnea a participat la doborârea unor recorduri, nişte recorduri din păcate neomologate de nimeni (în afara activului de partid): cel mai mare număr de oameni îmbrăcaţi în acelaşi timp în straie tradiţionale şi cel mai mare dans popular. S-a prins în horă alături de vreo 9000 de persoane, îmbrăcat într-un costum popular nou-nouţ, despre care cu o zi înainte spusese că îi va fi oferit de către organizatori, pentru ca după horă să afirme că l-a moştenit de la un străbunic, ce a fost haiduc în ţinuturile Teleormanului. Această regăsire miraculoasă a strămoşilor ne arată, o dată în plus, că personajul are o anvergură extraordinară. O îndrăgostită de costumele populare este şi o altă prezidenţiabilă, Gabriela Firea. Am văzut-o recent, plină de smerenie, la „catedrala” din Voluntari, participând la o ceremonie religioasă, dar preocupată mai ales să discute cu Gigi Becali, acesta pus la loc de cinste, alături de cuplul conducător al Voluntarilor (şi al Bucureştilor). E atât de devotată dna Firea credinţei strămoşeşti încât n-a ezitat să-l pună la punct pe arhiepiscopul catolic Ioan Robu. Cunoaştem motivul dihoniei: monstrul construit ilegal lângă Catedrala Catolică. Încă din 2013 există o hotărâre definitivă prin care se dispune demolarea neîntârziată a construcţiei. Dna Firea, ocupată până peste cap cu serbările populare din capitală, refuză să dea curs hotărârii instanţei şi vrea să facă un sondaj printre bucureşteni ca să vadă ce părere au ei în această chestiune. Sondaj în legătură cu un verdict al justiţiei! Un asemenea exemplu de democraţie participativă nu găsim nici în China maoistă şi nici în Cuba lui Fidel Castro.

Avea dreptate Călin Popescu Tăriceanu să spună că naţia poate să dispară, teritoriul ţării poate să se piardă în neant, dar spiritul românesc va supravieţui graţie parlamentului. După deputatul belicos, omul cu mitraliera Cătălin Rădulescu, un alt parlamentar a venit să ne dovedească faptul că nobila instituţie are în sânul ei valori de excepţie. Deputatul Nicolae Bacalbaşa, personaj cu antecedente cunoscute (şi agravante), s-a dedat în plen la un număr de o vulgaritate ce nu şi-ar avea locul nici măcar în umorul cazon. Partidul l-a suspendat pentru şase luni. Sigur, e mai bine decât nimic, dar în acest caz se impunea o demisie forţată care să-l trimită pe individ în mediul care, poate, îi gustă trivialităţile.

Dacă părăsim lumea politică şi intrăm în lumea culturală, recolta nu e mai puţin bogată. Prostii ajung să spună şi academicieni  (în cărţi, interviuri – ah, interviul Marelui Romancier în Evenimentul zilei! – sau prestaţii TV) şi gazetari sau scriitori de duzină. Reconstituind traseul existenţial al unui scriitor care în anii ’70 părăsise România comunistă şi rămăsese la Paris, cineva ţine să ne încredinţeze că acolo, în Franţa, funcţiona aceeaşi cenzură necruţătoare şi absurdă, că ziarele erau aidoma celor de la noi, mincinoase şi manipulatoare, că teatrul era la pământ etc. Ce mai, o nenorocire, încât te întrebi de ce respectivul se mai ostenise să fugă în Occident. O altă (poate şi mai extraordinară) mostră de umor involuntar am găsit în diatriba cuiva (numele chiar n-au nici o importanţă) vizându-l pe Andrei Pleşu. Omul găseşte că textele lui Pleşu se caracterizează printr-o violenţă îngrozitoare, de neacceptat, la fel de contondentă precum în cafturile dintre golani. Aşa se vorbeşte despre Ponta şi Dragnea? se întreabă el revoltat, executându-i dintr-o mişcare şi pe cei care se dau „intelectuali” citindu-l pe Pleşu. Recunosc, spăsit, că mi-e imposibil să văd unde se află violenţa verbală din textele lui Pleşu. Am însă, în mod repetat, prilejul să remarc fineţea lui Mirel Palada, urbanitatea lui Nicolicea şi a lui Şerban Nicolae, subtilitatea lui Gâdea, eleganţa lui Ciuvică. Sunt, slavă Domnului, destule personalităţi cu care ne putem mândri ca se mai încurcăm cu Pleşu sau cu alţii ca  el.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor