Neculai Ciochină – un explorator prin Căi Lactee

Neculai Ciochină, unul dintre veteranii comunităţii artistice ieşene, expune zilele acestea, la Galeria „Cupola”, câteva din lucrările de pictură cu tentă metafizică, parte a unui ciclu inaugurat anterior (2010), care „vorbeşte” în limbaj propriu, plurivoc şi sugestiv, despre Materie, spaţiu şi timp – tripticul conceptual care a istovit preţ de milenii multe minţi speculative.

Născut în 1933, Neculai Ciochină studiază artele plastice la universităţile de profil din Iaşi şi Bucureşti. Este de la bun început ataşat picturii figurative, şi îndeosebi peisajului – gen care l-a consacrat ulterior. Strădaniile sale s-au bucurat de atenţia şi încurajările criticilor, nu doar a celor locali (Alexandru Ciucurencu, Ion Frunzetti, Mihnea Gheorghiu, Edgar Papu, Mircea Deac, Cristina Angelescu… numărându-se printre cei care i-au comentat şi apreciat lucrările). Spre deosebire de colegii generaţiei sale, nu a rămas fidel întru totul registrului pictural de factură tradiţională, optând la un moment dat pentru o radicală „schimbare la faţă”.

Ultimii ani ni-l arată ataşat de soluţiile moderniste exersate pe la jumătatea veacului trecut, cele în care se recunosc, deopotrivă, „urmele” tachismului francez (de la tache – pată) şi ale expresionismului-abstract american (Jackson Pollock), favorabile gestualităţii libere, instinctive, dar şi jocurilor necenzurate ale inspiraţiei şi improvizaţiei. Fragila pensulă a pictorului este abandonată în favoarea masivei bidinea. Suprafeţele sunt stropite şi pătate aleatoriu; din combinatoria imprevizibilă a formelor şi a culorilor se profilează structuri armonice lipsite de rigoare geometrică, însă deosebit de promiţătoare în sugestii.

Pictura lui Neculai Ciochină are o certă relevanţă metafizică. O dovedesc în primul rând alegerile sale tematice. Pictorul este, înainte de toate, un heraclitean. Crede, ca şi filosoful din Efes, că totul curge, că toate se supun devenirii, adică naşterii, evoluţiei şi pieirii. Suntem aceiaşi, dar mereu diferiţi, câtă vreme „nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiaşi râu” – cum spunea gânditorul antic. Fiecare atom sau particulă infinitezimală, fiecare colţ al universului este o lume de cercetat. Spre deosebire de restul vieţuitoarelor, omul îşi pune întrebări. Martor involuntar la „miracolul vieţii”, caută să-şi explice fluctuaţiile materiei, ordinea şi haosul, infinitatea spaţiului, permanenţa şi perisabilitatea celor situate „sub timp”.

La fel ca unul din personajele sale, pictorul se aşază perplex „în faţa universului”, încercând să-l cuprindă cu privirea şi să-l înţelegă. Titlurile tablourilor ne oferă câteva indicii în privinţa „locurilor” investigate. Mai întâi „arheologizează” materia, dezvăluindu-i intimităţile. Cosmosul miniatural deschide tot atâtea posibilităţi de explorare ca şi macrocosmosul. Lupa şi telescopul îi amplifică perspectiva. Cu cea dintâi „sondează” dinamismul intern al Pământului, magma ardentă din adâncuri, stratificarea plăcilor tectonice, arhitectura formelor minerale, constituţia cristalelor, dezintegrarea corpurilor. Telescopul, în schimb, îi sporeşte focalizarea exterioară, conducând ochiul spre spaţiile infinit dispersate ale constelaţiilor şi galaxiilor, ori spre neştiute Căi Lactee. Artistul urmăreşte fascinat dansul nocturn al astrelor, „lacrimile stelelor”, vâltoarea găurilor negre în care se absorb corpurile cereşti rătăcitoare, fuga nebuloaselor şi spectacolul incandescent al exploziilor solare.