Noul normal

Ben Bernanke, preşedintele Rezervei Federale Americane (Banca Centrală), a anunţat că nu va mai candida pentru un nou mandat în 2014. Probabil că anii grei ai crizei l-au epuizat. Politicile sale monetare sunt însă foarte controversate. Foarte mulţi analişti susţin că, prin mixul atipic promovat, Bernanke este omul care a ferit lumea de o depresiune devastatoare, iar în America a reuşit să depăşească criza. Alţii spun că nu a schimbat mare lucru şi că episoadele critice se pot repeta. Istoria nu s-a decis încă asupra isprăvilor celui mai puternic bancher din lume.

Cert este activismul său deosebit şi transparenţa de care a dat dovadă, spre deosebire de predecesori. A avântat însă corabia în ape necunoscute şi neexplorate până acum, prin politici atipice şi riscante. Dar la o situaţie excepţională se spune că se răspunde cu măsuri excepţionale. El a reuşit să redemareze creşterea (2% în 2013), să scadă şomajul (de la 9,3 milioane la 7,5), să stabilizeze inflaţia, să relanseze creditarea, prin dobânzi coborâte până la 0%, dar lasă totuşi în urmă o economie în perfuzii şi un deficit bugetar uriaş şi extrem de ameninţător.

A fost curajos şi inventiv, a luat măsuri rapide şi prompte, într-un mandat care s-a suprapus practic pe perioada crizei. Ca profesor studiase amănunţit criza din 1929-1933, dar acum era altceva. Şi a luat alt gen de măsuri, dintre care unele i-au îngrozit pe politicieni. A transformat Rezerva Federală într-un actor foarte activ pe piaţă, mergând practic pe sârmă. În primul rând, a emis foarte multă monedă, injectând-o în economie şi cumpărând active, comunicând tot timpul cu Congresul, cu Trezoreria, cu alţi bancheri centrali, dar şi cu mass media. I-a oferit astfel economiei americane şi timpul necesar, şi instrumentele să se vindece, dar, prin intervenţiile sale, a creat şi mai multă incertitudine pe pieţe.

El a încercat să impună un concept foarte discutabil: aşa-zisul ”nou normal”, caracterizat de o creştere lentă, şomaj, deficite, datorii, o distribuţie slabă a profiturilor etc., care ar caracteriza economiile ce funcţionează pe credit. Este adevărat că multe iniţiative i-au fost blocate în Congres. Dar FED a intervenit activ pentru relansarea creşterii şi crearea de locuri de muncă, ceea ce nu e în ”fişa postului” unei bănci centrale. A cumpărat masiv titluri de valoare de pe piaţă, a instituit fonduri de salvare pentru bănci, a scăzut ratele directoare ale dobânzilor până la 0% pentru o perioadă lungă, a cumpărat bonuri ale Trezoreriei şi ipoteci, pentru a influenţa preţurile şi comportamentele. Pentru astfel de măsuri mulţi l-au considerat pe Bernanke iresponsabil, din cauza costurilor şi riscurilor, de care autorul, de altfel era conştient. Dar ceva trebuia făcut. Iar politicile sale active au dat roade, cum am prezentat.

Iar FED încă nu pare să-şi fi încheiat experimentele, astfel că politicile de ţintire a creşterii şi a şomajului vor continua. În aceste condiţii, aproape că America nu mai are nevoie de guvern. În schimb, se produc puternice influenţe externe, de pildă prin slăbirea dolarului, dar şi prin efectul de imitaţie (vezi cazul Japoniei, dar şi pe cele ale Braziliei, Coreei de Sud, Mexicului sau Chile). Alţii au acuzat America de a fi iniţiat un adevărat război al valutelor şi nu sunt departe de adevăr. Or, aceleaşi măsuri pot conduce la efecte diferite în alte situaţii. America e unică. Oricum, tot ce am ştiut până acum despre ortodoxia monetară a fost pulverizat. Nu mai avem o doctrină dominantă, ci un sincretism pragmatic şi dezideologizat.

În concluzie, cred că se poate spune că mixul lui Bernanke a scos America şi întreaga lume dintr-o recesiune gravă, dar nu a schimbat fundamentele sistemului, ceea ce înseamnă că se pot produce recăderi, chiar mai grave. Să vedem şi cine va veni în locul său şi cum vor reacţiona în continuare politicienii şi pieţele. Orice ar fi însă, Ben Bernanke este deja istorie. Poate că a creat chiar o nouă doctrină. Una care spune, în esenţă, că prin intermediul politicii monetare se pot atinge toate laturile careului magic al politicilor economice, adică o creştere sustenabilă, o inflaţie joasă, grad ridicat de ocupare şi echilibru în relaţiile cu exteriorul. Acesta ar fi bine să fie ”noul normal”. Politicul nu ar mai dicta economicului, cum susţine dreapta, dar nici economicul nu ar mai dicta politicului, cum susţine stânga. Sfânta cale de mijloc…