O ficţiune politică

Am citit cu oarecare întârziere cartea lui Michel Houellebecq Supunere (Soumission, ed. Flammarion), lansată la începutul anului şi care a stârnit încă înainte de a intra în librării aprige controverse. Am încercat să fac abstracţie de toată agitaţia mediatică şi, în consecinţă, să nu judec romanul în funcţie de nişte idei preconcepute. Voi spune din capul locului că a fost o lectură care nu m-a plictisit nici un moment şi că, deşi îndrăzneaţă, ipoteza de la care pleacă autorul nu mi s-a părut nici scandaloasă, nici absurdă.

Să reamintesc, pe scurt, despre ce este vorba. Avem a face cu o ficţiune politică (alţii au vorbit despre un „roman de anticipaţie”). Suntem în Franţa anului 2022, an electoral. François Hollande îşi încheie al doilea mandat, la fel de lamentabil ca primul (îl câştigase în 2017 mizând, din nou, pe frica francezilor de a o vedea la palatul Elysée pe preşedinta Frontului Naţional). De data aceasta, Marine Le Pen are mari şanse să câştige. Singurul candidat în măsură să i se opună este Mohammed Ben Abbes, liderul partidului Fraternitatea musulmană. Ca să bareze calea Frontului Naţional, partidele tradiţionale – de dreapta, de stânga şi de centru – se aliază într-un „front republican” şi decid să-l susţină pe Ben Abbes. Franţa devine, aşadar, o ţară guvernată de musulmani, iar caracterul provocator al cărţii lui Houellebecq stă în faptul că ne arată care ar fi avantajele acestei transformări. Astfel, şomajul scade spectaculos fiindcă femeile nu mai lucrează; în cartierele zise „sensibile” delincvenţa se diminuează întrucât ordinea e asigurată de imami, locuitorii fiind în zdrobitoare majoritate musulmani. Dar noul preşedinte este un vizionar şi în ce priveşte politica externă. Ben Abbes începe o foarte ambiţioasă construcţie a unei Uniuni Europene lărgite, care să includă statele mediteraneene – Marocul, Tunisia, Algeria, Egiptul, Turcia. Centrul de greutate al noii Uniuni se deplasează către sud, iar coerenţa ei este asigurată de preponderenţa Islamului.

Ceea ce dă un plus de autenticitate acestei fabule politice este modalitatea narativă: o povestire la persoana întâi, naratorul fiind un universitar parizian, de vreo patruzeci de ani, celibatar, martor o vreme indiferent apoi tot mai interesat al evenimentelor la care asistă. Statutul protagonistului este pentru Houellebecq şi prilejul unui tablou de un haz irezistibil al vieţii universitare, reuşită cu atât mai remarcabilă cu cât autorul mărturiseşte, într-o notă finală, că nu a făcut studii superioare şi că informaţiile despre instituţia universitară le datorează unei prietene. Profesorii din romanul lui Houellebecq repetă ani de zile aceleaşi cursuri, „exploatează” la nesfârşit un subiect de istorie literară din care scot articole destinate unor reviste academice pe care nu le citeşte nimeni. Plasarea acţiunii în zona universitară are însă şi alt scop: acela de a radiografia comportamentul intelectualilor în situaţii limită, de a arăta în ce măsură sunt dispuşi la cedări şi compromisuri. Noul regim, pe de o parte, investeşte enorm în educaţie (se adaugă aici sponsorizările externe: Sorbona, spre exemplu, este finanţată de Arabia Saudită), dar pe de altă parte impune oprelişti severe, eliminându-i din învăţământ pe profesorii care nu se convertesc la Islam (oferindu-le în schimb, în paranteză fie spus, despăgubiri şi pensii generoase). François, eroul cărţii, refuză o vreme să ia în calcul perspectiva convertirii şi pleacă din Universitate; se va converti însă în cele din urmă, nu atât din ambiţii profesionale, ci mai curând dus de val şi, poate, atras de avantajele delicioase ale poligamiei… E, prin urmare, o supunere lipsită de dramatism, în aparenţă mai curând rezultatul unei opţiuni personale decât al unei presiuni din exterior (cam aşa cum se petrece, în majoritatea cazurilor, „rinocerizarea” în piesa lui Eugen Ionescu).

Inteligenţa artistică a lui Michel Houellebecq funcţionează fără greş şi acolo unde scriitorul introduce, chiar dacă pentru o fugară trecere prin decor, personaje reale, nume cunoscute din lumea politică sau din mass-media. Premierul numit de Ben Abbes este centristul François Bayrou, politician cunoscut în Franţa pentru repetatele lui tentative eşuate din alegerile prezidenţiale şi pe care romancierul îl gratulează, în repetate rânduri, cu epitetul de „cretin”. Nu mai puţin percutante sunt detaliile ce trimit la străzi şi la locuri uşor identificabile ale Parisului, amănunte ce au menirea de a „autentifica”, nu o dată în chip tulburător, povestirea.

Pentru că, în definitiv, ficţiunea trimite la o realitate posibilă. Comunitatea musulmană din Franţa este de pe acum foarte numeroasă şi ridică o multitudine de probleme necunoscute până dăunezi. Alain Kinkielkraut reamintea acum câteva săptămâni într-un interviu din revista Le Point că afluxurile importante de imigranţi au început în Franţa abia în ultima parte a secolului al XIX-lea (minerii polonezi care s-au stabilit în regiunile nordice, dar care erau europeni şi – de regulă – catolici şi francofili). De o bucată de vreme, demografia a jucat în defavoarea autohtonilor, iar tendinţa se va menţine şi se va accentua (toate proiecţiile o confirmă). Modelul francez de integrare a eşuat, imigranţii veniţi din spaţii non-europene – în special musulmanii – trăiesc în cerc închis, îşi impun practicile şi normele. Sunt lucruri care se văd cu ochiul liber, dar pe care, dacă le afirmi fără ocolişuri, rişti să fii introdus în categoria adepţilor „extremei drepte”. Este ceea ce i s-a întâmplat şi lui Houellebecq; or, romanul său este, dimpotrivă, o anti-utopie lucidă, care refuză să se înscrie pe făgaşul bătătorit al conformismului şi al „corectitudinii politice”.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor