O istorie din frontieră

L-a trimis la bucătărie, curăţa cartofi, dădea cu teul, l-a pus planton. După o vreme, Căpitanul s-a gândit să încerce marea cu degetul – l-a trimis în frontieră. În prima zi, însoţit de un caporal. S-a comportat bine. Pe urmă l-a trimis singur. Atâta i-a fost! Soldăţelul a fugit nimeni nu ştie cum şi unde. L-au căutat peste tot în raza pichetului – nimic.

Căpitanul trebuia să raporteze în 24 de ore absenţa de la program a subordonatului său. N-a făcut-o. O absenţă mai îndelungată de atât era socotită dezertare.

Aici trebuie spus că sub haina cazonă de mitocan sadea şi sub fraza devenită volens-nolens filosofie de viaţă şi, mă rog, principiu al lui, anume „pune şaua şi încalecă-mă”, care, la rândul ei, zămislea frăzuca, mai precis laşo-frăzuca „nu mă bag, nu mă priveşte”, sub acest mundir deci, căpitanul era un om bun (intoleranţa vârstei mă făcea să nu pricep atunci acest fapt). În orice caz, s-a manifestat ca un om bun. Poate că fondul lui ţărănesc să-l fi făcut să reacţioneze astfel, creştineşte – nu chiar conform cu dictonul „iubeşte-ţi aproapele”, ci cu mai neaoşul „măi, să nu-i fac rău omului” (aproapelui, dacă vreţi). Ştia el ce-l aşteaptă pe micul ţigănuş, dacă era declarat dezertor. Se desfiinţaseră vechile unităţi de pedeapsă de tip sovietic, dar ofiţerii acestora rămăseseră. Iar pe dezertori îi trimitea drept pedeapsă la aceste unităţi convertite numai cu numele, dar la fel de perverse. Nu mai ieşeai om de acolo, mai ales dacă erai deja un tip depresiv, cum era soldăţelul nostru.

Căpitanul a plecat în căutarea lui la Focşani, în mahalaua Broscăriei. N-a venit acasă? Că, ştia el Căpitanul, aşa fac ăştia – fug şi se duc la mama. N-a venit, i-a răspuns mama lui Tudorel; era mamă vitregă, cea bună murise.

Ce să facă? Trebuie spus că, odată adoptat dictonul „pune şaua şi încalecă-mă” (oh, şi câţi români nu-l adoptaseră pe atunci!), e musai să devii isteţ şi descurcăreţ, ca să poţi galopa cu succes prin infecta asta de viaţă ca o cursă cu obstacole. Vai, şi ce cursă! Mai cotoioasă ca cea de la Pardubice. Isteţit de nevoie, Căpitanul şi-a dat seama că o soră a soldăţelului, o mucoasă de vreo paişpe ani, ştie ceva. A tras-o de limbă şi a aflat că micul soldăţel are o soră mai mare la Bucureşti, Guraleaua, la care Amărâtul Vesel mersese de mai multe ori înainte de armată. „Guraleaua e inimioara lui”, a precizat mucoasa. Mucoasă-mucoasă, dar deşteaptă. Aha!

Căpitanul a plecat la Bucureşti. Dacă intrase în horă, trebuia să joace. Zilele treceau, el nu raportase nimic… ar fi păţit-o rău – şi el, şi soldăţelul. În fine, l-a găsit pe Tudorel, l-a luat cu binişorul (de altfel, şi Guraleaua pricepuse cum stă treaba şi mai că-l convinsese să se prezinte la „righiment”) şi l-a adus înapoi la pichet.  

                                                             *

Ce se întâmplă la pichet? Fiind raportat prezent, soldatul Tudorel Căcău trebuie să efectueze strict programul zilnic. Şi efectuează. Aşa se face că apare mereu în documentele pichetului. Sergentul de serviciu îl notează mereu prezent, dar nu numai atâta. Soldatul în termen Căcău Tudorel este şi un participant activ, ba chiar entuziast, la viaţa militară a pichetului. Căpitanul, ca să fie sigur, îl adaugă şi el în scripte. Astfel, soldatul Căcău Tudorel obţine calificativul „foarte bine” la comportare şi disciplină militară, fiind „disciplinat, fără să manifeste atitudini de insubordonare faţă de superiori”, scrie caporalul Zamă A. Aurel. Mai mult, tot merituosul soldat Căcău Tudorel „nu are atitudini retrograde” şi „aplanează cu succes conflictele între camarazi”. Iar comandantul pichetului adaugă la caracterizare: „bun camarad, vesel, optimist. Deosebit de combativ se prezintă soldatul Căcău Tudorel la activitatea instructiv-educativă şi politică. Ia cuvântul la acţiunea „Stejarul din Scorniceşti”, se notează în procesul verbal, iar la acţiunea „Pe drumuri de glorie grănicerească” subliniază faptele de arme ale grănicerilor români de-a lungul istoriei noastre multimilenare, în special pe crestele Carpaţilor în Al Doilea Război Mondial. La „Crosul Grănicerului”, desfăşurat pe traseul Hodăieşti – şcoală – Cotul lui Grişa şi retur, cine se evidenţiază în mod deosebit? Aţi ghicit, soldatul Căcău Tudorel, care ridică victorios deasupra capului „Cupa Grănicerului”, cupă netransmisibilă, aflată în vitrina cu trofee a pichetului Hodăieşti. Acelaşi soldat Căcău Tudorel se dovedeşte deosebit de sârguincios la executarea pazei frontierei de stat a Republicii Socialiste România. În noaptea de 7 spre 8 august, orele 24-6, soldatul Căcău Tudorel este pândă la punctul Borta Bărboasei, iar a doua zi, orele 6-14, acelaşi neobosit soldat Căcău Tudorel execută paza frontierei de stat pe porţiunea Foişor – Capăt stânga. De bună seamă că, în urma unei asemenea activităţi laborioase de luptă şi politică, soldatul nostru ar fi fost gradat iminent.

Dar iată că, pe 8 august, se încheie în arhive drumul glorios parcurs de soldatul Căcău Tudorel, fiindcă, pe 8 august  seara, Căpitanul îl aduce la pichet. O vreme soldatul Căcău Tudorel pare a se afla în refacere, pe poziţii strict secrete, dinainte stabilite. Apoi, din cauze necunoscute, este repartizat la bucătărie şi la activităţi gospodăreşti, scrie în programul zilnic al Căpitanului, adică la hrănit porcii, curăţat cartofi, spălat closetul etc. Aşa că mai departe nu avem ştiinţă de alte fapte de arme ale soldatului Căcău Tudorel.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist