O mână de ruşi atipici

Tastez şi mă surprind: titlul meu e pasibil de o anume prejudecată faţă de muscal. Prejudecată, totuşi, numai pe o latură, în rest fiind, ştim bine, un vechi şi indelebil complex istoric. Deşi poate nici termenul ăsta nu e cel mai potrivit: comportă ceva umilitor-clinic. Cred că avem de a face cu ceva mai mult sau mai profund. Fapt e că orice deviază de la imaginea-standard, ca să zic aşa, a şovinului arogant, orice semn, cât de mic, de receptivitate sau de bun-simţ din parte-i se percepe dacă nu cu uimire, atunci sigur cu mefienţă. Normalitatea, în astfel de cazuri, pare de neimaginat, este evidentă şi totuşi neverosimilă…

Divagaţia asta, în siajul unei discuţii de mai alaltăieri cu cineva care contrazice în mod surprinzător tiparul de mai sus. Este vorba de Slava Perunov, directorul-fondator al celui mai influent săptămânal regional de la noi, SP (abreviaţie de la „Spros i predlojenie”, adică „Cerere şi oferă”). Nu am aici loc suficient pentru o descriere câtuşi de puţin pertinentă de context: ar trebui deschise o grămadă de paranteze. Mă mulţumesc cu câteva incizii. SP împlineşte anul acesta 20 de ani. S-a născut deci în plină disoluţie şi o duce pe cam acelaşi teren denivelat şi nesigur. Cum se poate supravieţui într-o tranziţie fără sfârşit e o temă lungă, aproape interminabilă. O carte cu paşii pe care am reuşit să-i facem estimp ar avea ponderea unei apoteoze: nu oricine a putut străbate prin infernul inflaţiei, al fiscalităţii, al jocurilor de grup, al micilor şi marilor presiuni, al disperărilor şi prostraţiei. SP-ul e şi în sensul acesta o apariţie neobişnuită: nu vine din presa sovietică, nu e un produs reciclat al vechiului sistem (pentru că e şi problema asta: a ziariştilor formaţi în URSS, cu tabieturile şi inerţiile de atunci, cu tipul de reacţie inerţial, total incongruent în raport cu noile realităţi; or ăştia încă mai fac jocurile în presa noastră). E fondat şi făcut cu oameni, să zic şi eu: recenţi şi din afara presei. Perunov însuşi e un inginer de formaţie. Actualul redactor-şef, Ruslan Mihailevski, e filolog, în grad de doctor. Ceilalţi, mă asigură directorul, vin, la fel, din cele mai diferite direcţii.

Până aici, nimic, desigur, ieşit din comun: presa se face cu lume proaspătă şi diversă, capabilă să vadă şi, evident, să exprime. Ce deosebeşte acest săptămânal de altele (o spun ca unul care mai frecventează presa noastră locală) e caracterul – încadrat de un bun-simţ funciar, aş zice. Nu mi-am făcut niciodată iluzia că gazetele noastre raionale – aziluri de rataţi şi pepiniere de mediocrităţi, în cele mai dese cazuri, helas! – şi-ar putea revela şi, mai ales, impune o personalitate. Prea multe sunt împrejurările care o înfeudează. Ai patru, cinci, zece oameni în custodie, închiriezi un spaţiu, ai de plătit telefon, internet, manoperă, hârtie, câte un proces uneori. De unde fonduri dacă producătorii – de numărat pe degetele de la o mână prin zonă – leagă ei înşişi teiul de curmei; sau, după obiceiul localnicului, sunt foarte sceptici apropo de spaţiile publicitare, pe care în zadar le lauzi. Ce faci într-o asemenea situaţie, cum te descurci? Păi, tot la mahări apelezi. E singura soluţie în majoritatea covârşitoare a cazurilor. Numai că, odată încheiat contractul de publicitate cu primăria sau consiliul raional, publicaţia se transformă automat în foaia tipului cu paralele. Ar trebui privit cu mai multă luare aminte şi îngrijorare, de ce nu, acest fenomen de abdicare a presei noastre locale: presa aceasta nu mai informează (de anchete şi atitudini nici vorbă), e o curea de transmisie, efectiv, şi un buletin de acatiste.

Ce se întâmplă în cazul despre care fac vorbire? Caracter, bun-simţ sunt, de fapt, faţete ale profesionismului, ceea ce, în condiţiile de aici, este enorm.şitotuşi nu faţelerespective fac excepţia. Adevărul – pe care o să-l formulez abrupt, din lipsă de spaţiu, dar şi pentru că între nişte reporteri nu prea încap menajamentele – e că ruşii din SP sunt ca nişte ciori albe printre consagvinii lor. Da, cam aşa. Nu fac jocul municipalităţii, căpuşită până în locul cel mai stingher de comunişti. Nu-i cântă în strună primarului, un şovin rânced, care le refuză orice fel de acces în chestiuni de interes, totuşi, public, ba chiar îi ostracizează cum poate mai bine. Şi, pare-se, sunt singurii de altă părere în Bălţiul aliniat docil la comandamentele recentului Congres al asociaţiilor ruse (care salută, apropo – e o ştire cu destul cântec – manevrele de agresiune ale Rusiei în Ucraina). Perunov e primul şi deocamdată unicul rus pe care l-am auzit, vorba ceea, cu urechile mele, vorbind despre Euromaidan în termeni de respect şi solidarizare. Există şi o astfel de Rusie.