O poveste cu Cîntic…

Faptele sunt destul de cunoscute, mai reiterez doar comunicatul de ultimă oră, prin care se anunţă că USR a avut câştig de cauză (judecătorească) în procesul cu… noua USR, deci fiecare rămâne pe poziţii dinainte stabilite. Era şi de aşteptat ca Grupului Pentru Reformă, neavând număr şi putere, să nu-i reuşească această acţiune de restructurare a unei Uniuni construită după anume legi şi datini. Să nu uităm că USR se trage din SSR, Societatea Scriitorilor Români, înfiinţată în urmă cu peste un secol. Ca şi alţi breslaşi, şi scriitorii – muncitori cu pana – au simţit, atunci, nevoia unei asocieri, care, eventual, să-i protejeze, oricum să-i solidarizeze în faţa unor presiuni din varii medii şi motive. În primele decenii, SSR a fost mai mult un sindicat, intra – vorba lui Arghezi – cine avea "un nume adunat pe-o carte". Apoi – odată cu intrarea lui Bacovia în acest conclav – s-au impus criterii de exigenţă valorică, estetică, nu ştiu dacă şi etică. Oricum, au fost eliminaţi veleitarii şi nu (prea) au mai fost primiţi alţii. În ceea ce priveşte… admiterea în breaslă atât SSR, cât şi, mai apoi, USR au ales o linie nici prea-prea, nici foarte-foarte, adiţionând criteriului valoric pe cel de oportunitate şi… umanitate. Privind în urmă fără mânie, vom afla sute şi sute de membri ai SSR, sau ai USR, intraţi într-un aproape deplin anonimat, dacă nu i-ar consemna (totuşi!) dicţionarele academice, de autor(i), fie acestea de cuprindere (şi difuziune) naţională, regională sau locală. Şice-i cu asta? O literatură nu-i populată doar de genii, iar comparaţia cu un lanţ muntos, care n-are doar vârfuri (iscate din senin?), e la îndemâna oricui.

Să fie, totuşi, Uniunea Scriitorilor o gaşcă, aşa cum o etichetează d-l Florin Cîntic, iar eu să nu mă fi prins? O primă observaţie: o gaşcă e un grup, o minoritate gregară, iar USR are vreo 3000 de membri. Cam mare gaşca! Sigur, e posibil ca în această (cam) gonflată uniune, să apară tot felul de gaşte şi gâşte literare; grupuri de interese; coterii. Şi chiar sunt. Ele pot fi însă anihilate, desfigurate inclusiv prin acţiuni radicale. Doar că, dac-o porneşti pe calea reformistă, e necesar un cvorum, aşa cum GPR se pare că n-a reuşit a întruni. Există antecedentul ASPRO – Asociaţia Scriitorilor Profesionişti – de care nici iniţiatorii nu par a-şi mai aminti, deşi era, în anii 90, o alternativă promiţătoare la USR. Mai există şi dreptul – chiar datoria – de-a nu intra sau de a-ţi da demisia dintr-o organizaţie care nu-i la înălţimea stardardelor tale. În liberă ţară, ai libertatea opţiunii, a asocierii, a disocierii… Până-n’90, această atât de delicat numită, de Florin Cîntic, gaşcă, era şi o umbrelă protectoare, inclusiv, da, pentru scriitorii non-conformişti, boemi, unii în răspăr cu "orânduirea cea cruntă şi nedreaptă": nu puteai fi dat afară din serviciu, sau arestat – fie şi pentru tulburarea ordinii publice – chiar peste noapte! USR avea pârghiile, căile ei de intervenţie spre a-i salva, fie şi temporar, pe cei care călcaseră pe bec. E adevărat, aceeaşi Uniune se dovedea neputincioasă în cazul marilor dizidenţi care, odată eliminaţi din USR (şi din partid), rămâneau la buna dispoziţie a "organelor". Sigur că, prin acordarea de împrumuturi (majoritatea – nerambursate!), USR încuraja parazitismul, boemia: în loc să pună mâna pe sapă şi pe lopată, spre "a construi cu spor,/ la oraş şi pe ogor", ba chiar oleacă şi-n zbor, drumul spre comunism, o liotă de scriitori păpau/ beau banii produşi de marii clasici ai literaturii, mai şi arzând gazul de pomană, nopţile, cu opirili lor destinate neantului… Făcând de ruşinică această faună, filipica d-lui Cîntic atinge cele mai înalte cote ale expresivităţii (voluntare), când vine vorba de unul dintre idioţii utili ai politicului, Nichita Stănescu numit, care poate ar fi trăit şi astăzi, dacă n-ar fi murit… la 50 de ani. Moarte de care se pare că (şi) USR e vinovată, întrucât fără sinecura de la "o gazetă literară" ("România literară", pentru cine nu ştie) şi fără banii, cu nemiluita, luaţi de la Fondul Literar, autorul volumului "Roşu Vertical", altminteri (concede Fl.C.) un poet cu har, nu şi-ar fi trăit viaţa într-o eternă boemă înconjurat de dame, discipoli şi cascade de vodcă rusească care îi provocau o nesfârşită revărsare de paradoxe şi metafore transcrise cu sfinţenie de ciracii de la curte şi tipărite apoi, de-a valma, în volume cu tiraje astronomice. Ei, aş! Oare nu ştie d-l Florin Cîntic că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, iar năravul din fire n-are lecuire?! Chiar fără stipendiile de la USR, Nichita ar fi urmat aceeaşi cărare. Cât despre "dame", e cunoscut faptul că alcoolul în exces dăunează grav amorului… Oricum, "damele" erau, în genere, nişte admiratoare (doar trei dintre ele i-au devenit soţii), iar "ciracii" nu proveneau chiar toţi "de la curte", între ei aflându-se unii dintre cei care formează, acum, Grupul pentru Reformă. Că, vorba lui Luca Piţu: "Aşa erea pe-atunci…"

Trebuie să acceptăm faptul că, mai ales între creatori (scriitori, pictori, muzicieni), nu toţi se poartă la costum şi cravată, după cum puţini îs convinşi că cea mai bună băutură este apa de izvor… Răspunzând recent unei întrebări privind "stilul de viaţă" al lui Nichita, Dora Stănescu (cea din urmă soţie a sa) mărturiseşte: Nichita a optat foarte clar pentru viaţa pe care a trăit-o şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obişnuiţi. El a optat total pentru poezie, neglijându-şi viaţa de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conştientă şi asumată. Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel.

Ceea ce deranjează în recenta dispută scriitoricească, nu-i preconizata reformă din interiorul USR, contestarea unor funcţii sau a manierii de a conduce o instituţie cu vizibilitate în spaţiul public, ci modul cum s-a sărit peste calul civilităţii. Peste noapte, scriitori respectabili, din ambele tabere, şi-au pierdut talentul – dacă l-au avut vreodată! -, au devenit, în ochii celorlalţi, ticăloşi, terorişti, tâmpiţi, oricum, nişte inşi demni de tot dispreţul. De mirare că n-au cerut unii arestarea celorlalţi (deşi aluzii la DNA s-au făcut). Remarcabil, totuşi, că GPR n-a aruncat în derizoriu întreaga Uniune, ci doar conducerea acesteia. O face d-l Florin Cîntic, recunoscut ca un ins decent, urban şi academic care, deodată, se arată oripilat de orice  atingere cu această gaşcă. Pe moment, am crezut că retractibilitatea asta de ins ipohondru îi vine de la faptul că n-are nici în clin, nici în mânecă cu incriminata Uniune, spre a constata că, totuşi, este membru al ei. O sfântă (?) mânie îl cuprinde atunci când inventariază, evaluează anume avantaje de subzistenţă, primite, legal, de creatori, din partea statului. Citindu-l, am avut senzaţia că directorul Arhivelor ieşene ale Statului se simte frustrat, furat, în mod sigur indignat de modul cum sunt risipiţi banii dumneavoastră, ai contribuabililor… Într-o perspectivă de (nu ştiu câţi) ani, va veni şi pentru Florin Cîntic trista/ fericita fază a pensionării. Atunci, dacă nenorocita asta de lege va mai fi viabilă, lângă pensia cuvenită se va adăuga încă o jumătate, sau salariul minim pe economie, în caz că pensionatul va avea o pensie despre care răutăcioşii zic c-ar fi "nesimţită". Spre a preîntâmpina acest disconfort, e de aşteptat ca Florin Cîntic să-şi înainteze de pe acum demisia din Uniunea Scriitorilor…    

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist