O schimbare nu vine niciodată singură

Pe când eram elev în şcoala primară, iar lumea din jur era tulbure, agresivă şi nerăbdătoare cu oamenii, visam cu ochii minţii la locurile fantastice din cărţile lui Jules Verne. Adesea mă întrebam, cu o sănătoasă naivitate, dacă voi putea vreodată să văd pe viu castele vestite şi muzee de ştiinţe naturale, dacă voi apuca ziua în care să văd o balenă sau dacă voi ajunge să plutesc cu piroga pe Amazon. Mă visam înconjurat de fluturi exotici cu aripi imense şi pândeam, ori de câte ori se putea, gândacii din grădina bunicii, în speranţa că voi descoperi, pe sub frunze, insecte ca ramurile de copac, aşa cum descoperisem, uimit, într-un rufos atlas de zoologie. Dorul de călătorie, fie şi imaginară, a dat sens copilăriei mele şi mă bucur că am putut vedea în realitate unele din lumile pe care ochii minţii le-au cutreierat prin cărţile copilăriei.

Nu am ratat muzeele marilor oraşelor prin care am trecut, nu am ratat întâlnirile esenţiale cu multe din locurile ascunse între şirurile de cuvinte ale cărţilor citite demult şi nu am pierdut nici un prilej de a mă bucura că trăiesc într-o lume în care libertatea a căpătat sens, nemaifiind o vorbă goală.

Da, s-au schimbat multe lucruri în ultimul sfert de veac, atât de multe încât orice privire în urmă se întreabă uimită de ce e trecutul înceţoşat şi tremurător în umbra amintirilor. Cineva mi-a spus cândva că o schimbare nu vine niciodată singură şi e un sâmbure de adevăr în această afirmaţie.

În primul rând, m-am schimbat eu, şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Apoi, s-au schimbat oamenii din jurul meu, unii atât de mult încât au ajuns de nerecunoscut. Cu timpul, se zice, prietenii pot deveni neprieteni, iar duşmanii, fraţi.

Prima mea generaţie de elevi, de acum 15 ani, m-a invitat în acest an la o revedere festivă, iar foştii copii, astăzi oameni în toată firea, unii cu experienţe de viaţă mai bogate decât a mea, m-au întrebat ce s-a schimbat esenţial în viaţa mea de când nu ne-am văzut. Le-am spus atunci că două aspecte îmi vin instantaneu în minte. Venirea pe lume a internetului şi venirea pe lume a copilului meu. Am devenit internaut (mai întâi) şi tată (mai apoi) şi aceste două schimbări îmi par, dacă mă credeţi, cele mai grozave din lume. Internetul a schimbat lumea, iar copiii atomici ai zilelor noastre cu siguranţă o vor schimba şi mai mult.

Divaghez niţel: am văzut odată un băieţel, cred că nu atinsese pragul de un an, care pipăia cu hărnicie şi spre amuzamentul părinţilor relaxaţi imaginile mişcătoare de pe ecranul unei tablete. Figura veselă indica o fiinţă perfect racordată la lumea hiperelectrică a viitorului, înainte de a merge şi de a vorbi.

Când m-am născut eu, televizorul color era, încă, a opta minune a lumii. Unii, de ciudă că nu aveau de unde să cumpere minunea, puneau sticlă colorată în faţa ecranului să-l vadă pe conducători în culori. Aşa era comunismul, o lume în perpetuă schimbare. Toată lumea avea de lucru. Deşi toată lumea avea de lucru, nimeni nu muncea. Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea 100%. Deşi planul se făcea 100%, nu puteai cumpăra nimic. Deşi nu găseai nimic de cumpărat, lumea avea de toate. Deşi lumea avea de toate, toţi furau. Deşi toţi furau, nu lipsea niciodată nimic.

Aştept, deci, să văd dacă viitorul va fi ca cel din cărţi. Oraşe plutitoare, maşini electrice şi zboruri orbitale avem deja. Deci nu a venit, încă, vremea să renunţ la gândul de a umbla leneş cu piroga pe Amazon. Celelalte povestite mai sus sunt deja în trecut.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi