Oameni buni

* Acum câtva timp, m-am dus la farmacie după diverse. Farmacistul, din care se văd doar ochii albaştri şi părul castaniu de după tejghea, atât de mititel e, a exclamat bucuros:

– Aţi venit!

În timp ce mă uitam nedumerită la el, mi-a întins 100 de lei:

– V-au căzut din buzunar când aţi fost ultima oară (adică măcar cu vreo 10 zile în urmă!).

– Hm, mi s-a părut mie la un moment dat că nu mai aveam bancnota asta, dar mi-am pus la îndoială memoria!, am răspuns, parcă nevenindu-mi să cred că totul e adevărat… Pentru asta, trebuie să bem o bere! A zâmbit.

Mi-am terminat treaba acolo şi-am plecat. Dar m-am oprit la primul butic, am cumpărat două doze de bere Timişoreana pentru el şi cinci banane pentru mama lui, care e îngrijitoare la farmacie, şi m-am întors. Amândoi, şi mama, şi fiul, erau acolo, singuri. I-am întins lui punga, i-am spus: „Nu mă puteţi refuza, e de sufletul mamei mele!” El a răspuns: „V-aş putea refuza, dar nu s-ar cădea!” A luat micul meu dar, a spus: „Bo’daproste!”, eu m-am întors pe călcâie şi, lovindu-mă de mama lui, am pupat-o valvârtej pe părul alb. Ea mi-a zâmbit cu atâta bucurie, atâta căldură şi umilinţă încât, fâstâcindu-mă, am ieşit din farmacie, convinsă că acolo locuia sfântul duh.

* Era în preajma Paştelui. La Iaşi ploua mocăneşte de ceasuri şi ceasuri. Totuşi, pe la 6 seara, a trebuit să ies din casă, pentru nişte pachete trimise de sora mea. Mi-am luat umbrela şi-am coborât. Locul întâlnirii stabilit cu vecinul care-mi aducea din sat pachetele era la colţul blocului, la doar vreo 150-200 de metri. Ei, dar ploua! Şi ce dacă locuiesc în centru’ 2 Iaşi, viitoarea capitală europeană a culturii? Peste tot, numai gropi, mocirlă, bălţi. Nu-i nimic, avansez, vorba poetului, „Prin foc, prin şpăgi, prin glonţi, prin fum, prin mii de baionete” ale ploii. Ajung la colţ, vecinul coboară din maşină şi, odată cu el, mai coboară un omuleţ cu o geacă şi un fes amărât. Iau sacoşele. Dar sora mea, ca şi mama altădată, mi-a trimis şi un buchet de narcise galbene şi de zambile albe. „Vă descurcaţi?”, mă întreabă vecinul, în timp ce mă străduiesc să ţin umbrela şi florile cu o mână, iar sacoşele cu cealaltă. „Da, da!”, răspund decisă. Însă umbrela îmi cam alunecă, florile riscă să fie strivite… Atent, omuleţul cu geacă şi fes sare, uitându-se la vecin: „O duc eu acasă pe doamna!” Accept, mulţumind.

Şi pornim amândoi „Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum, prin mii de baionete” ale ploii. Facem conversaţie. „Sunteţi din Prisacani?” „Nu, din Victoria, dar am fost cu Ion să-l ajut la muncă în grădină”. „Plouă şi la dv.?” „Daaa, da’ tare-i bine, n-a prea fost zăpadă!” „Şi vine Paştele…” „Vine, da… Eu lucrez în Iaşi, am un salariu de 800 de lei, da’ de două luni n-am luat nici o para!” Oftez scârbită. Iau sacoşele din mâna lui, scot 3 lei din buzunar şi i-i ofer. „Vai, vă rog, nu-i nevoie!” Ţin mâna cu banii întinsă încă vreo câteva clipe, nici o şansă. Îi mulţumesc, ne urăm sărbători fericite şi ne despărţim.

* L-am cunoscut de curând la Petrila cea multietnică şi azi, unde am vizitat un prieten român. Foarte sprinten la cei 70 de ani ai lui, nea Kiss nu poate sta locului acasă: de la prima oră, vine vara zi de zi la… moşie, casa cu grădină a prietenului meu artist, locuită doar câteva zile sau săptămâni pe an. „Place aici!”, îmi spune Kiss bacs zâmbind, „flori, copaci, aer boon!”, nu ca în apartamentul lui unde simte că nu poate respira. Cum vine, se schimbă de haine într-o bucătărie de vară unde şi-a amenajat propria bază şi dă de mâncare căţelei, cocoşelului şi singurei găinuşe din patru ce-a supravieţuit vicisitudinilor vieţii; alte două au murit de viroză, celei de a treia un şobolan apărut de aiurea i-a mâncat capul într-o noapte, fapt care-a stârnit mare întristare „şefului” şi grădinarului său voluntar, bărbaţi altfel veşnic cu râsul pe buze. După ce mănâncă şi el din pachetul adus de acasă, dl Kiss face nesmintit o scurtă vizită lui Fery bacs sau primeşte nesmintit vizita fostului său ortac, care vine şi cu o sticlă de bere, să se încurajeze singur, fiindcă celălalt nu mai bea deloc de câţiva ani. Croiesc împreună planuri: cum să spele mâine amândoi geamurile de la balconul lui Fery (a cărui nevastă e paralizată), cum să mai toarne poimâine balast pe cărarea din curtea casei artistului etc. Strategia terminată, cei doi se despart şi Kiss bacs începe munca. Nu-i cere nimeni s-o facă, drept pentru care nu se pune problema să fie plătit, dar el nu poate sta degeaba nici picat cu ceară. Ar fi şi păcat, la cât de meticulos şi priceput e în toate! Un adevărat gospodar. Inspectează de-a-fir-a-păr grădina, punând „propte” la vreun copac tânăr aplecat de furtună, la vreo creangă doldora de fructe sau la florile prea înalte. Când i se pare că „nu frumos acolo!”, adică pe uşile de la dependinţe sau la masă, bănci, cuşca câinelui etc., le vopseşte, revopseşte şi iar vopseşte. Repară tot ce i se pare stricat, mătură tot ce i se pare de măturat, coseşte iarbă pentru păsări, face cu şeful dulceţuri, siropuri, compoturi. Pe la prânz, pleacă acasă şi se întoarce după-amiază. Dacă gazda, el însuşi un om care nu poate sta degeaba nici picat cu ceară, are seara musafiri – şi vin mereu aici scriitori, pictori, actori, jurnalişti -, nea Kiss se transformă în bucătar. În scurt timp o ciorbă ori un gulaş, asezonate cu leuştean, mărar şi cimbru din grădină, încep să fiarbă pe plita de afară sau micii, cârnaţii şi costiţele să sfârâie pe grătar. Urmează masa la comun sub bolta de viţă-de-vie, în timpul căreia se râde copios, fiindcă petrilenii, indiferent de naţionalitate, au umor! Şi, în timp ce „moşierul”şi musafirii lui stau la un pahar, Kiss bacs închide orătăniile, pune otravă pentru şobolani, udă florile singur sau ajutat. Apoi salută cuviincios cinstita şi vesela adunare, după care se găbeşte acasă: nu vrea să piardă serialul cu două familii care se ceartă, se împacă şi apoi iar se ceartă…

Într-o zi l-am întrebat dacă a fost şi el cu ceilalţi mineri la Bucureşti. Mi-a răspuns: „Oameni serioşi nu dus la Bucureşti!”. În altă zi, când am aflat că acum nu mai poate merge să se trateze la Căciulata sau Herculane, pensia de miner fiind mică, l-am zădărât: „Nu vă pare rău că nu aţi mers la Bcucureşti? Am aflat din presă că minerii care s-au dus au fost plătiţi biiiiine!”. „Oameni serioşi nu dus la Bucureşti!”, mi-a repetat zâmbind larg. Şi în ochii lui se vedea clar că a priceput că eu glumesc.  

Mariana Codruţ este poetă, prozatoare şi publicistă