Oameni şi … oameni

În greaca veche, meraki înseamnă năzuinţă iar merakes, mărturisitor. În acelaşi timp, românescul a mări însemna a mărturisi, a propăvădui. În opinia specialiştilor neslavizanţi aici se află originea numelui Mircea. În nume nu se ascunde, aşa cum am fi tentaţi să credem nimicul, neantul sau eticheta goală strălucind fals pentru a ascunde meschinăria. În acest adevăr, mă întreb, oare ce năzuinţă au cei ce se pitesc în porecle? Ce vor ei să mărturisească? E oare eficace să arunci cu pietre din adâncul iresponsabilităţii? E în lumea noastră românească un şuvoi de ură fără nume revărsându-se în toate locurile … Altfel, observatorii de greşeli, îmi cer iertare pentru ele, din textele mele, fac un exerciţiu fundamental bun: citesc cu atenţie. Ceea ce, în ziua de azi, e un fapt rar. Felicitări şi … mulţumesc.

Nu aş fi atins tema anonimatului, dar ea atacă în profunzime comunicarea şi prin ea comunitatea. Mai ales întrucât în societatea noastră o etichetă poate foarte bine fi şi o funcţie publică. Aţi observat, stimaţi ieşeni, cum politicianul român ajuns în funcţie, devine de îndată competent în toate cele? Ceea ce încerc, şi aş dori să intre în această încercare cât mai mulţi ieşeni cu … nume, e o dezbatere pe problemele unei comunităţi aflate în evident regres. Ne bucurăm cu toţii de realizarea unei dezvoltări urbane ca Palasul. Dar câţi ştiu că într-un oraş cu economia în regres, cum este Iaşul, Palasul e în pragul falimentului? Funcţia comercială a unui oraş rezistă, se dezvoltă dacă are ca fundament funcţia productivă … Problema aceasta ne priveşte pe toţi. Nu e legată de cine a fost, cine este sau cine va fi la conducerea instituţiilor oraşului. E o problemă de fond venită din modul nostru de viaţă. Într-o asemenea dezbatere nu mai contează funcţia ci competenţa venită din adevărul şi sinceritatea ideilor, dinexperiereatrăirilor. Un exemplu ne poate ajuta să înţelegem mai bine.

În Londra, cu câteva decenii în urmă, traficul auto era sufocant. Toţi londonezii erau nefericiţi din această cauză. Nemulţumirile şi protestele veneau din toate părţile. În fine, administraţia oraşului a hotărât să cheme cei mai buni urbanişti şi ingineri de trafic din Anglia, într-o echipă, pentru a rezolva problema. Cu bani mulţi. S-au propus variante de soluţii. Echipa de specialişti, la chemarea politicienilor, nu reuşea s-o găsească pe cea optimă. Nu se poate spune că în Anglia nu sunt specialişti buni. Dimpotrivă. Sau că nu sunt politicieni potriviţi … Oricum, în ansamblul definit de istorie sunt mai potriviţi ca ai noştri. Cu toate acestea, dispunând de tradiţie, ştiinţă, voinţă şi bani nu reuşeau să rezolve problema traficului din prestigioasa lor capitală. Asta până când cineva din echipă a avut o idee. "Ce-ar fi, domnilor, să cooptăm în echipa noastră câţiva şoferi de taxi cu o vechime în exerciţiu de minimum douăzeci de ani?" Oidee stupidă, am zice noi. Ce poate şti un taximetrist altceva decât să conducă un autoturism şi … regulile de circulaţie? Poate că aşa s-o fi exprimat şi vre-unul dintre savanţii sau politicienii echipei. Dar omul cu ideea a continuat. „Gândiţi-vă, domnilor, un taximetrist bun capătă abilitatea de a se descurca în orice fel de trafic, altfel ar muri de foame. Apoi gândeşte critic. Îşi imaginează soluţii …” După completarea echipei cu taximetrişti cu experienţă, în fond cetăţeni obişnuiţi ai oraşului, nu-i aşa? au reuşit să definitiveze o soluţie de trafic viabilă.

Găsim în acest exemplu o comunicare, un respect faţă de oameni aşa cum sunt ei. Nouă ne lipseşte. Noi suntem întotdeauna dispuşi, în ciuda incompetenţelor proprii, să identificăm ţapi ispăşitori în orice defecţiune de funcţionare a societăţii. E o nimicnicie generalizată de a cărei înflorire suferim cu toţii. Oare are soluţie?

Îmi vine în minte un eveniment celebru. Pe la sfârşitul secolului IV, cetăţenii Antiohiei, un oraş cu vreo 500.000 de locuitori, mult mai mulţi decât Iaşul, s-au supărat pe creşterea taxelor. Au sfărâmat de supărare statuile împăratului expuse spre venerare în oraş. Împăratul de la Constatinopol a dispus o anchetă şi pedepsirea oraşului. Pedepsirea însemna, nici mai mult, nici mai puţin, nimicirea Antiohiei, dispariţia localităţii. Disperaţi, cetăţenii, în mare parte creştini, au început să fugă în toate părţile. Închipuiţi-vă, 500.000 de oameni fugind care încotro! A intervenit atunci o personalitate cunoscută nouă. Nimeni altul decât sfântul Ioan Gură de Aur. Le-a vorbit şi le-a cerut să aibe credinţă. Să nu se teamă de stăpânirea lumească ci de aceea cerească. Apoi a chemat în oraş sfinţii pustiului. O armată întreagă de slujitori ai cuvântului a liniştit oamenii şi au oprit represaliile soldaţilor, obţinând audienţă la împărat, iar împăratul a … iertat oraşul. Reducând evenimentulla … esenţial, descoperim în el forţa comunicării şi a comunităţii. Descoperim forţa cuvântului adevărat. Prin comunicare, la sfârşitul secolului IV, Antiohia cu cei 500.000 de locuitori ai ei a fost salvată.

Evident, nimeni nu va distruge astăzi Iaşul, dintr-o dată. Este în schimb sesizabilă o moarte lentă. În afara culoarelor de dezvoltare occidentală, situat în margine săracă de ţară, oraşul nostru îşi pierde încetul cu încetul puterea de influenţă, centralitatea. Nu este în pericol de moarte bruscă, aşa cum a fost Antiohia, dar suferă de o boală cronică care îl face din ce în ce mai slab. Nu este oare momentul ca iubitorii lui să-i caute, împreună, salvarea? Pentru aceia care încă mai cred că bat câmpii, le mai spun o realitate. Antiohia n-a pierit subit, la sfârşitul secolului IV. Dar a pierit lent, în timp. Astăzi, în locul marelui oraş există o mică localitate, nesemnificativă, cu numele Antakiyah. Dacă o căutaţi atent, o găsiţi pe harta Turciei numai cu condiţia ca aceasta să fie la o scară potrivită …