Palatul de Justiţie

Abia acum am găsit răgazul de a scrie un comentariu plecând de la un eveniment, cu semnificaţii politice şi administrative, care marchează o piatră de hotar în istoria instituţională ieşeană: inaugurarea noului Palat al Justiţiei.

Arhivele Naţionale au organizat cu această ocazie festivă, în parteneriat cu Curtea de Apel şi cu Tribunalul Iaşi, o expoziţie specială care a marcat destinul comun al celor trei instituţii, întemeiate în 1832, prin prevederile Regulamentului Organicesc al Moldovei. Atât "Curtea de Apelaţiune", "Tribunalul ţinutului Iaşi", cât şi "Arhivele Statului Moldovei" sunt de atunci, indiferent de numele şi de variatele forme de organizare, puncte de stabilitate, de dreptate şi memorie a locului care merită a fi respectate. Invitaţii speciali de la inaugurare, precum şi cetăţenii care s-au perindat  în acel sfârşit de săptămână când Palatul a fost deschis publicului spre vizitare au avut şansa să vadă câteva piese memorabile din tezaurul arhivelor ieşene şi să mediteze, poate, la faptul că, indiferent de vremuri şi de apăsări politice, dreptatea şi memoria se cuvin a fi respectate pentru că ele, chiar şi în ape tulburi, se decantează inevitabil în timp.

Dincolo de expoziţie şi de definitivarea la termenul stabilit a unei mari investiţii făcute din bani europeni de către o firmă neieşeană, agreată de partenerii externi, dincolo de îmbogăţirea oraşului cu încă un palat, ar merita poate să reflectăm puţin şi la starea de fapt a acestei mari puteri în stat, eclipsată de regulă de puterea executivă şi de legislativul parlamentar, puterea judecătorească.

Justiţia a fost, din nefericire, o parte a corpului social care a generat în ultimele două decenii şi jumătate cele mai mari controverse, fiind acuzată sau adulată fără prea mult discernământ critic, în funcţie mai degrabă de interese, de simpatii sau afilieri politice decât de dragoste de dreptate. Trebuie spus, din capul locului, că pentru a putea înţelege evoluţia instituţională din acest sistem nu trebuie uitat că Justiţia este un sector unde s-au resimţit cele mai mari presiuni şi dorinţe de manipulare, iar încercarea singurului ministru curajos de a schimba sistemul a stârnit reacţiile mediatice cele mai diverse, vocale şi interesate de cele mai multe ori, reacţii manipulatoare sau mincinoase, cu rezonanţă şi astăzi în campania prezidenţială. E greu de explicat de ce s-a întâmplat astfel în lipsa unei bune cunoaşteri a mecanismelor legale care fundamentează adoptarea de legi într-o ţară în care excepţia (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului) a devenit aproape regulă, ceea ce face ca Executivul să încalce prea des separaţia puterilor în stat, legiferând în exces.

E bine de reamintit, de asemenea, că nu există o justiţie per se, imanentă, şi, pe cale de consecinţă, de nediscutat jurnalistic, în absenţa efectelor naturale ale justiţiei divine. Judecătorii, ni se reaminteşte mereu, sunt şi ei oameni şi, evident, pot greşi. Cu bună sau cu rea credinţă. Judecătorii au şi ei interese, lipsuri sau scăpări şi de regulă se pun la adăpost prin invocarea unor imperfecţiuni ale legii, a unor ambiguităţi create de legislator (parlamentarii, mai exact). De fapt, trebuie subliniat că ambiguităţile sau scăpările legii datorate parlamentarilor sunt, în primul rând de discutat; parlamentarii legiferează imperfect, fie din prostie şi necunoaştere, fie, mai plauzibil, din cauza afilierii lor la grupuri infracţionale influente care le dictează agenda şi care îi obligă să construiască portiţe în legi, potrivite pentru cei care îşi angajează un avocat dibaci, care ştie, contracost, cum să facă scăpaţi infractori evidenţi. Mi-ar plăcea pe viitor să adâncesc această supoziţie, de care nu mă îndoiesc, şi cu probe care să documenteze credibil că haosul legislativ a fost creat cu intenţie în ultimii douăzecişicinci de ani tocmai pentru a crea breşele pe care să le poată exploata cei afiliaţi "Sistemului", la curent cu aceste portiţe, atenţi cu interesele unei clase de escroci superiori care au generat ruinarea avuţiei naţionale şi care se consideră deasupra legii.

Există apoi o realitate foarte evidentă a unei culpa­bilizări in corpore a judecătorilor care este nedreaptă şi generatoare de confuzii. Nu toţi judecătorii sunt ticăloşi care eliberează rackeţi recidivişti, condamnaţi pentru crime cu premeditare sau deţinuţi de lux care nici măcar nu acceptă asumarea vinei şi care, pe cale de consecinţă, nu pot beneficia de avantajele reeducării sub supraveghere. Există un corp sănătos de oameni tineri care îşi fac treaba cu onestitate şi care nu merită etichetele stigmatizante, stupid generalizatoare ale televi­ziunilor avide de audienţă. Există oameni oneşti care îşi fac datoria în condiţii inumane (judecători care trebuie să vadă peste o sută de dosare zilnic, de exemplu) şi care nu au nimic de-a face cu perso­najele murdare, dominate de alcool şi de rea credinţă pe care ni le-a tot prezentat mass media de scandal. Apoi, cerinţele elementare ale societăţii democratice ne spun că orice acuzaţie trebuie sprijinită de probe. Atunci când este pusă la îndoială buna credinţă a unui judecător, legea ne cere să aducem şi probe care să sprijine o astfel de interpretare. În lipsa flagrantului, e greu, bineînţeles, de dovedit că o decizie judecătorească a fost în vreun fel sau altul viciată şi legea societăţii democratice ne obligă să păstrăm supoziţiile pentru uz personal şi să nu le lansăm nesusţinute în spaţiul public. În ultima perioadă s-a făcut mare caz de diverse decizii controversate ale justiţiei şi, poate în unele cazuri, pe bună dreptate. Era însă de aşteptat şi ca asociaţiile profesionale ale judecătorilor să facă ceva, să se delimiteze de ceea ce este evident imputabil, sub raport moral şi profesional, unor membri ai ei.

Nu în ultimul rând, poate că Consiliul Superior al Magistraturii, prin recalibrarea rolului Inspecţiei Judiciare, ar trebui să aibă mai multă putere decât în acest moment pentru a sancţiona ceea ce se arată a fi, în unele cazuri indubitabil, un abuz sau o decizie greşită pe fond. Este, în sine, o chestiune foarte delicată, pentru că respectul şi legitimitatea judecătorului trebuie să fie mai presus de orice dubiu, dar eu, ca simpul cetăţean, aş vrea totuşi să poată fi construit un sistem de reglare a exceselor posibile şi de o parte şi de alta. La noi, faptul că nu este aplicabil prin lege sistemul jurisprudenţei, face ca aceeaţi speţă să fie diametral opus judecată de doi judecători din tribunale judeţene diferite, creându-se astfel impresia că judecătorul este singurul funcţionar public care poate decide după cum îl taie capul, subiectiv şi nestingherit, fără a putea fi tras la răspundere. Iar opinia publică, chiar atunci când au fost dezvăluite persoane sau instanţe care, în mod repetat, dădeau decizii suspecte, a rămas fără mijloace legale de reacţie ceea ce, în ansamblu, este nedrept şi dăunător ca imagine pentru o întreagă breaslă.

În fine, sunt cu totul scandalizat de faptul că statul român nu şi-a exercitat niciodată obligaţiile de a recupera, direct de la cei responsabili, fie ei şi  judecători sau prim miniştri, daunele pentru deciziile lor incorecte sau prejudiciante pentru cetăţeni (pentru că, finalmente, noi plătim prin impozite, afacerile oneroase ale guvernului sau deciziile superficiale atacate la tribunalele europene). Dacă ar face-o, şi asta nu ar însemna nicidecum încălcarea statutului special al magistraţilor sau politicienilor, lucrurile s-ar mai regla şi aerul ar fi mai respirabil într-o ţară ce pare a fi mai curând interesată de drepturile infractorilor decât de interesele cetă­ţenilor corecţi. Nefiind aleşi de comunitate, ca în ţările civilizate, judecătorii nu dau seamă nimănui şi, uneori, lasă impresia că pot, nestin­gheriţi, să gireze abuzul şi nedreptatea, în numele unui prea uşor obţinut drept la inamovabilitate. Fie doar şi pentru obrazul celor care sunt cinstiţi în această tagmă nu ar trebui să se mai întâmple asta pe viitor. Să sperăm, deci, că atmosfera Palatului de Justiţie din Iaşi va rămâne pentru mult timp, ca la inaugurare, aseptică, ordonată şi limpede.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii