Pe când un monument al Istoriei literaturii române de la origini până în prezent la Iaşi?

Nu ştiu de ce de fiecare dată când mă gândesc la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, în faţa ochilor îmi apare figura zâmbitoare a lui Einstein, scriind pe tablă faimoasa sa formulă: E = mc². Pentru mine, Istoria… lui Călinescu nu are egal nici în literatura română, nici în literatura universală. Istoria e o epopee, un roman fantastic, o enciclopedie barocă, o divină comedie a literaturii române, plină de grotesc şi de sublim.

”D. Călinescu – scria Ibrăileanu – ştie să utilizeze izvoarele. D-sa este stăpânul şi nu sclavul lor… Adesea, într-o singură frază, d-sa topeşte excelent mai multe izvoare, valorificându-le unul prin altul şi înviind faptul prin viziunea şi prin stilul său personal.” Tehnica la care apelează criticul e de esenţă postmodernă. Călinescu cercetează manuscrisele, filtrându-le lumina prin prisma imaginaţiei sale baroce. Pentru el pasajul devine o metaforă în sine. Un giuvaer care trebuie amplasat în cadrul unui text critic în aşa fel încât semnificaţia lui să îmbogăţească atât exegeza, cât şi opera autorului analizat. Interpretarea devine pentru el un act de prestidigitaţie, prin care se poate demonstra orice. Arareori însă criticul forţează limitele. Imaginaţia sa debordantă e ţinută în frâu de scrupulozitatea critică. Dacă în sălile de curs, fluxul frazelor călinesciene îşi iese din matcă, potopind auditoriul, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în faţa foii de hârtie. Responsabilitatea lui faţă de cuvânt scris e exemplară. Expertiza sa e una complexă. Scrupuloasă, dar nu lipsită de joc. ”Dl. Călinescu asediază pe eroul său din toate părţile, metodic…, ca să străbată în psihologia lui, şi reînvie totul: personalitatea poetului, ca şi atmosfera în care s-a dezvoltat.” Am citat din acelaşi Ibrăileanu. Desigur, asediind scriitorul, criticul îl cucereşte cu armele proprii, transferându-i o parte din trăirile şi chiar din impulsurile sale. ”Critica – scrie G. Călinescu – nu-mi place congenital.” Adevărata sa vocaţie, consideră el, e literatura propriu-zisă. Întotdeauna atunci când scrie, G. Călinescu vrea să perceapă mai îndeaproape vocea interioară a autorului. Să-i simtă stările lăuntrice. Când suflul liric nu-l satisface, criticul îngroaşă liniile profilului, până la caricatură. Parodiindu-i pe alţii, el se autoparodiază, jonglând cu noţiunile. Ironia întoarsă îl fereşte de clişeu, echilibrându-i judecăţile. ”Adeseori am trişat, visând pe marginea textelor – se confesează Călinescu -, am compus peisaj ori portret.” Visând pe marginea textelor, Călinescu pătrunde înlăuntrul viziunii autorilor supuşi disecţiei critice, intuindu-le latura absconsă a universului poetic, cea care nu se lasă surprinsă de raţiune sau de logică. Pe Călinescu l-au interesat întotdeauna ”omul şi mişcarea colosală a materiei, glasurile intime ale universului”. Scriind, Călinescu a încercat să descopere legile care guvernează macro şi microcosmosul în pulsul literelor aşternute pe hârtie de autorii autohtoni, mai mari şi mai mici. Astfel a luat naştere Istoria literaturii române... Aş putea afirma că obsesia aceasta îl apropie pe Călinescu de Teoria relativităţii a lui Einstein. ”Ascultându-l pe Călinescu – scrie Dinu Pillat – nu puteai să nu fii uimit de spectacolul oferit de procesul de gândire al acestui om, care înţelegea să descopere totul pe cont propriu, să vină cu un punct de vedere original în orice chestiune, să se exprime în planul ideilor cu puterea de sugestie pe care o relevă metafora în poezie. Era profesorul la ale cărui cursuri se întâmpla să urmăreşti lucrurile cu sentimentul aventurii.”

Istoria…lui Călinescu e o carte vie, o carte a cărei strălucire creşte pe măsura ce înaintăm în timp. Apariţia altor istorii (avem exemple recente) n-o eclipsează, ci dimpotrivă îi potenţează strălucirea. Ei bine, în mare parte, istoria aceasta a fost scrisă în dulcele nostru târg. Desigur, cartea a fost începută ceva mai devreme. Munca asiduă pentru finalizarea ei a fost continuată de Călinescu la Iaşi, până la forma finală. „Când făcea ultimele corecturi la Istoria literaturii române de la origini până în prezent – scrie Nicolae Ţaţomir – mă îndemna să privesc acele pagini sclipitoare, care înmănuncheate, au dezvăluit superba arhitectură originală a concepţiei sale. Înveşmântat în halat alb, prindea în vârful peniţei eroarea tipografică, glosa marginal, arcuia cu mâna prin aer repezi volute, boltindu‑şi monologul; admiram tăcut oficierea parcă a unui ritual al supremei conştiinciozităţi şi al marilor răspunderi, dincolo de conţinut…“

Travaliul acesta s-a desfăşurat într-o casa închiriată situată pe strada Ionescu nr. 4,  aşezată la intersecţia cartierelor Păcurari şi Copou, aflată astăzi în paragină, în care Călinescu a locuit împreună cu soţia din noiembrie 1938 până la plecarea la Bucureşti.

Iaşul trezea în Călinescu amintiri nu tocmai plăcute. La Iaşi, în 1906, a fost înscris cu numele de Vişan Gheorghe în clasa I a Şcolii Primare de Băieţi „Carol I“.  Şi tot în Iaşi, în anul următor, a avut loc şi adopţia legalizată de tribunal de către soţii Călinescu, astfel numele său din Vişan s-a transformat în Călinescu. În 1907, după moartea tatălui adoptiv, elevul Călinescu e mutat la Bucureşti. Împrejurările vitrege ale războiului, îl determină să revină la Iaşi în 1916. Una din mătuşile lui refuză să‑l găzduiască. Îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, adolescentul Călinescu, a fost cules de pe stradă şi internat la spitalul Crucii Roşii de la Biserica Sf. Sava din Iaşi. Călinescu a rămas în spital şi după recuperare, prestând, pentru a se putea întreţine, diverse servicii precum înregistrarea bolnavilor şi înregistrarea morţilor. În acelaşi timp, urma în particular, clasa a VII‑a liceală de la Liceul Internat din Iaşi. Cum tifosul făcea ravagii, lista morţilor îi apărea până şi în vis. Suprapusă peste aceste amintiri, revenirea la Iaşi îi apare lipsită de orice perspectivă: „Cunosc mizeriile din învăţământul superior. […] Ştiu aerele pe care şi le iau «profesorii» faţă de «conferenţiari». Însă la Iaşi, oraş de provincie, lucrul depăşeşte măsura şi a trecut în stradă. A fi conferenţiar, la Iaşi, e un lucru de ruşine, sub demnitatea mea”.

Atmosfera provincială nu l-a îndepărtat pe Călinescu de la masa de lucru, ci dimpotrivă i-a potenţat ambiţia. ”În proximul convulsiilor vieţii publice, în tumultul acelor zile sinistre, G. Călinescu îşi terminase netulburat vasta lucrare, opunând haosului, demenţei şi crimei, un monument al spiritului.“ Munca a fost asiduă: Călinescu „se scula la 5 dimineaţa, se apuca de scris, mânca foarte puţin, americăneşte, la prânz, continua să scrie până la ora 5, când termina – foile aruncate pe jos aveau foarte puţine corecturi“. După primirea manuscrisului, iată ce-i scria editorul Al. Rosetti: „Am volumul D‑tale pe masă! L‑am citit în manuscris; în corectură; în coale. Recitesc acum ici şi colo pasaje care mă încântă. Dar, abia acum, realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă! Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a scrie! Şi nicăieri oboseală, nici plictis… Dar ce fel de om eşti D‑ta? Aş vrea să te văd, ca să te pot felicita. […] Cu volumul D‑tale se încheie activitatea mea editorială…“ După cum era de aşteptat, apariţia Istoriei… a stârnit o furibundă campanie pro şi contra în presa vremii. Ziarele extremist‑naţionaliste i-a dus acuzaţii grave (Profanare scelerată sau act de demenţă, a titrat o publicaţie) cerând autorităţilor să ardă cartea în piaţa publică, expulzându‑l pe autor din învăţământ şi alungându‑l din capitala Moldovei. În urma propunerii lui Octav Botez, înaintată Ministerului Instrucţiunii la data de 20 noiembrie 1941, Călinescu a fost definitivat pe postul de conferenţiar. Însă, din cauza atmosferei create în jurul Istoriei…, pleacă în concediu pentru o lună. Apoi, în 1942, Călinescu se mută definitiv la Bucureşti.

Da, Istoria… lui Călinescu a fost finalizată la Iaşi într-o perioadă cruntă din istoria României. Din păcate, publicul larg nu cunoaşte aceste amănunte legate de scrierea şi redactarea a monumentalei Istorii… călinesciene. După cum nu cunoaşte nici prea multe date legate de biografia sa ieşeană. Elita culturală a Iaşilor, catedra, Muzeul Literaturii Române, dar şi administraţia locală au, după părerea mea, datoria de-a repune în circuitul public informaţiile legate de avatarurile biografice ieşene ale autorului Istoriei… Nu există, din câte ştiu, în oraşul ce se doreşte să devină capitala culturală europeană, nici un  bust al lui Călinescu. Ce-i drept o plăcuţă modestă amplasată pe peretele unei casei din strada Ionescu, aflată într-o stare jalnică, aminteşte, totuşi, faptul că paşii lui G. Călinescu ar fi trecut şi prin dulcele nostru târg. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist