Penalul cu faţă umană

După opt luni de guvernare în care a săvârşit nenumărate gafe, punând în pericol chiar stabilitatea ţării, PSD nu are încă un contracandidat politic pe măsură. Dacă mâine ar fi alegeri parlamentare, pesediştii şi-ar zdrobi adversarii la fel ca în decembrie 2016. Totuşi, pare din ce în ce mai evident că puterea incontestabilă a “partidoiului” nu este un produs al propriilor succese (care?) obţinute la guvernare, ci mai ales un efect al slăbiciunilor celorlalte partide.   

Să le privim rapid. Rămasă fără Nicuşor Dan, USR se va îndrepta cel mai probabil spre Dacian Cioloş. Dar fostul premier este departe de a fi omul care să lanseze o viziune măreaţă capabilă să atragă masele. Tehnocrat corect, dar politician modest, fără carismă, Cioloş se anunţă o fundătură pentru un partid care se voia altceva. Despre PMP ce mai putem spune? În afara unor critici tot mai vehemente la adresa DNA, pemepiştii nu s-au remarcat prin nimic. Cu siguranţă că formaţiunea lor a căzut deja sub pragul de 5% în preferinţele electoratului, deci nu mai contează. Nici liberalii nu se arată capabili să depăşească în viitorul apropiat criza de încredere în care se află. Cu un lider nou, dar cu acelaşi limbaj ambiguu în ceea ce priveşte adevărata luptă anticorupţie, cauzat pesemne de problemele penale ale propriilor membri de partid, PNL rămâne în criză de idei, de proiecte şi de liberali autentici.    

Aşadar, în absenţa unei opoziţii puternice, întrezărim două chestiuni interesante ce vor marca lupta politică în următoarea perioadă. Prima se referă la Klaus Iohannis, care va fi obligat să-şi caute ori să-şi inventeze alţi aliaţi pentru a avea şanse reale la un al doilea mandat prezidenţial. După o perioadă de cruntă deziluzie pentru suporterii săi, ultimele luni ne-au arătat un şef al statului mult mai activ, implicat, inteligent, net superior celorlaţi oameni politici români de azi, cu agendă, discurs şi fler. Dar sunt suficiente aceste elemente pentru a mobiliza încă o dată milioane de români la vot? Aş înclină să afirm că nu. 

A doua chestiune ne întoarce la PSD. Sesizând perfect lipsa de forţă şi de caracter a opoziţiei, pesediştii au trecut la atac. Iar strategia lor, deşi perversă, nu e deloc proastă! După comunistul cu faţa umană (Ion Iliescu), cel care, în anii ’90, a adus libertate şi prosperitate fără număr foştilor tovarăşi; după securistul cu faţă umană (Traian Băsescu), cel care, în anii 2000, a permis justiţiei să-şi îndeplinească menirea (atâta vreme cât i-a căsăpit pe ceilalţi, dar nu s-a atins de propria “famiglie”), se poartă acum penalul cu faţă umană.

În ultima vreme, au apărut tot mai multe materiale de presă (ştiţi voi unde!) care ne arată un Liviu Dragnea simpatic, plin de umor şi de dragoste pentru lucrurile simple – un veritabil urmaş al Moromete! Băiat de la ţară, simplu, dar perseverent, pasionat de fotbal, de drumuri şi de bombonele, actualul lider al PSD a luptat pe brânci pentru satul natul şi pentru judeţul de baştină. Din muncă cinstită a strâns bănuţ lângă bănuţ, reuşind să agonisească o mică avere, de care nu-i deloc ruşine, dar căpătând astfel şi o mulţime de duşmani, care, din invidie ticăloasă, încearcă azi să-l distrugă. Pe lângă toate astea, o blondă – vai! – i-a furat inima şi nu i-a mai dat-o înapoi!

Tot mai des, Dragnea ne este prezentat drept singurul român neaoş în stare de orice sacrificiu pentru a-şi salva ţara. Inclusiv de acela de a-şi rade mustaţa! Bărbile pesediste rămân. Dar timpul nu mai are răbdare, Liviule!