Caută 
1 MIN
Politicienii sunt corupţi. Mafioţi. Proşti. Şpăgari. Inculţi. Nesimţiţi. Şi aşa mai departe, ştim mantrele. Încrederea în partide (şi în politicieni) n-a fost niciodată mare în România. Şi totuşi, acestor politicieni corupţi, şpăgari, mafioţi etc. le datorăm intrarea în NATO şi în UE. Ei au negociat toate lucrurile astea. Ne place, nu ne place, aşa stau lucrurile.
E drept că după 2007 n-au mai avut niciun proiect de ţară şi că de atunci încoace calitatea liderilor politici a scăzut continuu, dar chiar şi aşa, politicienii ăştia răi, corupţi, şpăgari şi proşti tot au mai făcut două lucruri.
Primul (şi cumva cel mai puţin important) a fost deschiderea pieţei politice. Putem lăuda societatea civilă cât vrem noi, dar adevărul e că actuala lege a partidelor politice a fost votată de penalii, leneşii şi mincinoşii din parlament. Dacă ei nu voiau, nu exista nicio lege.
Din nou – vă place, nu vă place, aşa stau lucrurile. Oricât s-ar bate unii sau alţii cu pumnul în piept, meritul e al politicienilor, nu al lor. Fiindcă, repet: dacă politicienii nu voiau, nu se întâmpla nimic.
Şi nu, în chestiunea asta să nu-mi veniţi cu decizia Curţii Constituţionale care ar fi obligat pe nu ştiu cine să facă nu ştiu ce. Între decizia Curţii Constituţionale (care spunea că numărul de membri fondatori necesar pentru înfiinţarea unui partid e neconstituţional de mare) până la decizia parlamentarilor (partide din trei membri) distanţa e infinită.
Nu contest lobby-ul remarcabil făcut de diferite organizaţii şi persoane din societatea civilă. Spun doar că, în ultimă instanţă, meritul e al parlamentarilor – fiindcă puterea de decizie era la ei.
Al doilea lucru pe care l-au făcut politicienii penali, corupţi, şpăgari şi proşti după 2007 (şi mai ales după 2012) a fost să menţină România într-o zonă democratică cât de cât decentă. Ba chiar, după ce între 2010 şi 2012 România a avut cel mai slab scor obţinut de ea în Democracy Index, din 2013-2014 lucrurile au început să se îmbunătăţească.
Asta în condiţiile în care, în jurul nostru, democraţiile post-comuniste est-europene capotează una după alta. Ungaria a luat-o razna, Polonia a luat-o razna, Cehia e în cădere, Slovacia e varză. Cum necum, România nu e încă atrasă în vârtejul autoritarismului populist şi conservator care face ravagii în regiune. Dimpotrivă.
Iar ăsta, fie că vă place sau nu, e meritul exclusiv al politicienilor ăstora corupţi, şpăgari şi proşti, care sfidează lumea bună votându-şi „pensii nesimţite”.
O spun cu părere de rău: credinţele şi reflexele democratice ale blamatei noastre clase politice sunt cu mult superioare celor ale răzvrătiţilor zilei. Cel mai corupt şi mai netot politician român de azi dă oricând lecţii de democraţie celui mai pur şi mai intransigent anticorupt din societatea civilă.
Clasa noastră de mijloc din urbanul mare e azi susţinătoarea unui populism maximalist care are foarte puţine în comun cu democraţia. Iubirea ei faţă de instituţiile de forţă şi pentru soluţiile de tip autoritar („cine nu e de acord cu mine e borfaş, deci insist să-l salte DNA-ul”) ridică mari semne de întrebare. La fel şi maximalismul lor (Acum! Aici! Totul sau nimic!) şi inapetenţa pentru soluţii negociate.
Repet, fac constatările astea cu multă părere de rău. Mi-ar fi plăcut să avem o clasă de mijloc urbană mult mai democratică şi mai devotată drepturilor omului decât clasa noastră politică. Din păcate, lucrurile stau fix pe dos.
Clasa noastră de mijloc vrea doar transparenţă şi guvernare eficientă – idealuri remarcabile, nimic de zis, dar nu atunci când sunt vrute cu orice preţ şi indiferent de mijloace (sau mai ales prin mijloace contondente, punitive). Democraţia şi drepturile omului nu se numără printre preocupările ei. Ea trăieşte şi respiră cu un singur gând: Hoţii (care nu suntem noi, ci ei) la puşcărie! Atât.
Intransigenţii zilei – fie din societatea civilă, fie din noile partide – se întreabă retoric cu privire la politicieni: ce-au făcut ăştia în viaţă? Care le e meseria? Care le sunt rezultatele?
La care orice politician ar putea replica, dacă ar fi inteligent (ceea ce din păcate rareori e cazul): „Am dus ţara în NATO şi în UE, am deschis piaţa politică şi am păstrat democraţia în România când în alte ţări se prăbuşeşte. Uite-aşa corupt, şpăgar, prost şi nesimţit cum sunt. Şi pentru toate astea cred că merit o indemnizaţie viageră – ştii tu, pensia aia specială şi nesimţită pe care mi-am votat-o.
Şi, pentru că tot veni vorba, eu ştiu ceva ce tu nu ştii, oricât m-ai înjura: ştiu că într-o democraţie legile nu se aplică retroactiv. Şi tocmai pentru că ştiu asta şi multe altele pe care le ignori, tu trăieşti într-o ţară în care eşti liber să mă înjuri”.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
Îți recomandăm
