Caută 
1 MIN
Ne delectăm cu un Cantemir spornic la vorbă, de o curiozitate livrescă şi zvonologică nesăţioasă, ne aflăm în faţa unui cartograf al vieţilor publice şi private, ne lăsăm călăuziţi de un cronicar admirabil prin stăpânirea tehnicilor de colaj şi colportaj narativ, călătorind pe căi de realitate şi de legendă bătute după propriul gust, în sfârşit, citim ceea ce a scris un om care a văzut multe, a auzit multe şi care a ştiut să decupeze poveşti cu tâlc din ţesătura mereu schimbătoare a lumii.
Îmi face plăcere să scriu aceste rânduri despre o carte pe care am folosit-o ca izvor de alte poveşti decât cele prinse în culegerea fraţilor Grimm. Îi rog pe cititori să treacă peste amănuntul că le prezint la început de an 2015 un volum din 2013, dar, în viaţa cărţilor, curgerea timpului se măsoară mai degrabă în unităţile subiective ale oglindirii în conştiinţa cititorului.
Volumul la care mă refer este o antologie de legende, anecdote şi istorioare cu tâlc extrase din istoria lui Dimitrie Cantemir asupra curţii otomane. Apărută la editura Junimea, antologia realizată de d-na Prof. Elvira Sorohan nu a trezit prea mulţi dintre ochii de Argus ai cronicarilor literari, deşi volumul merita o mai bună evidenţiere la vremea apariţiei, cel puţin din câteva considerente pe care le voi indica în cele ce urmează.
Din motive asupra cărora nu insist, reflexul cultural de a împrospăta, prin re-editări şi traduceri, operele figurilor emblematice ale românităţii pare să se fi înţepenit într-o letargie vecină cu o boală lungă şi fără leac. Neglijăm, în chip nefericit, ceea ce ne articulează în chip substanţial identitatea culturală, iar această slăbiciune se însoţeşte ocazional cu lamentaţia şi cu revolta: „Oare ceilalţi, străinii, de ce nu ne înţeleg?”, „Ia mai lasă-i încolo, ştiu ei ce e la noi?” ş.a. Ce ar fi de înţeles, întrebăm, în condiţiile în care noi nu suntem prea generoşi în a le oferi celorlalţi materialul cultural necesar pentru a permite o înţelegere eficientă şi adecvată?
Destinul editorial al operei lui Cantemir este, din acest unghi, relevant. Specialiştii cunosc mai bine decât marele public cât efort presupune curajul editorial, vecin cu nesăbuinţa, de a alcătui o ediţie critică autentică, în absenţa unui program naţional şi chibzuit de conservare culturală. În consecinţă, ediţiile de încredere ale lucrărilor principelui-savant se numără pe degetele de la o mână, iar despre ediţii recente de popularizare aproape că nu se poate vorbi.
Iubită de geografi, preţuită de muzicologi, folosită de istorici, căutată de etnologi, mai puţin gustată de cititorii de literatură lipsiţi de răbdare sintactică, opera lui Dimitrie Cantemir are, fără îndoială, potenţialul unui brand cultural interesant tocmai prin faptul că mai vechiul, aromatul şi legendarul Orient, în care nu chiar totul era cu putinţă, poate bate astăzi la porţile Occidentului.
Am lungit cuvântul pentru a întări faptul că ediţii precum cea publicată de editura Junimea, aflate la graniţa dintre doct şi soft, deschid într-alt mod ochii curioşilor spre marea operă a lui Cantemir: mai cald, mai vivace, mai puţin apăsător.
Ne delectăm cu un Cantemir spornic la vorbă, de o curiozitate livrescă şi zvonologică nesăţioasă, ne aflăm în faţa unui cartograf al vieţilor publice şi private, ne lăsăm călăuziţi de un cronicar admirabil prin stăpânirea tehnicilor de colaj şi colportaj narativ, călătorind pe căi de realitate şi de legendă bătute după propriul gust, în sfârşit, citim ceea ce a scris un om care a văzut multe, a auzit multe şi care a ştiut să decupeze poveşti cu tâlc din ţesătura mereu schimbătoare a lumii. Editorul a reuşit să redea, pentru cititor, viaţa poveştilor şi vă mărturisesc că am parcurs antologia cu aceeaşi poftă cu care am citit minunatele călătorii ale lui Marco Polo.
Prin decupajele cuprinse, antologia Legende şi istorioare orientale pune în lumină un aspect deloc neglijabil. În zorii epocii de apariţie a ziarelor, adică între a doua jumătate a veacului al XVII-lea şi prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în scrieri aproape sigur redactate în regim jurnalier, precum istoria curţii otomane a lui Cantemir, se conturează, în continuitatea literaturii curteneşti medievale şi renascentiste, nucleul unei moderne literaturi panoramice, despre care unii cercetători afirmă că s-a dezvoltat plenar în veacul romanticilor.
Trăind în inima unei capitale imperiale multiculturale, eruditul principe va fi remarcat clivajele şi ciocnirile dintre civilizaţii, pe care, de altfel le explorează cu nedisimulat interes, valorificând un repertoriu bogat de tăieturi şi şlefuiri ale faţetelor imagologice, de la observaţia directă la constructul legendar. Astfel, cititorul este purtat prin relieful mai multor registre de viaţă şi de mentalitate, de la Nastratin Hogea la revoltele ienicerilor, din Fanarul cărturăresc în intrigile de palat, de la originea bacşişului la medicina populară albaneză.
Prezentarea nu poate fi sfârşită fără a numi principalele caracteristici ale tehnicii de editare a unui astfel de puzzle textual: o foarte bună cunoaştere a surselor, o evidentă bucurie a relecturii (pentru a-i uni, într-o sintagmă, pe Barthes cu Matei Călinescu) şi, nu în ultimul rând, priceperea, nu la îndemâna tuturor, de a lega şi dezlega poveştile cu tâlc.
Am scris acest text având volumul sub ochi şi, ca fond sonor, cd-ul cu unele din compoziţiile lui Cantemir, intitulat Istanbul, Dimitrie Cantemir (1673-1723), «Le Livre de la Science de la Musique» et les traditions musicales Sépharades et Arméniennes. Vă invit să faceţi la fel. Va fi o experienţă sinestezică reuşită.
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
