Proiecţiile unui proces

Vorbesc de testul unirii (cu sau fără majusculă – efectul e tot atât de contondent şi într-un caz, şi în celălalt). Ghimpu, maimarele liberalilor din zonă, a părut vreo câţiva ani buni că-l susţine cu brio, chit că unirea şi exprimarea rudimentară, plină de calchieri şi dezacorduri, te umflă de un râs aproape isteric. Dar ce mai contează când în felul ăsta îţi poţi vedea liniştit de micile – ori marile, după caz – găinării de familie? „Unirea” i-a fost un paravan, nu prea calofil (că de unde nu-i…), în schimb suficient de patetic să frângă inimile unui electorat care l-a votat, cu o consecvenţă greu de explicat în termeni raţionali (mă tem că doar clinici), ani la rând.

Principiul acesta te acroşează din mai fiece CV patriotic. Roşca – faţă de care actualul preşedinte al PL nu-i decât un lamentabil epigon – l-a desăvârşit storcând din filon practic tot ce se putea stoarce, tactic, în anii de gregaritate euforică. La concurenţă cu popimea, „unirea” a fost fantasma cea mai bine vândută pe plai. Sau, mai exact, drogul cel mai profitabil: te lătrau doar căţeii şovini, dar nu-ţi mai bătea nimeni noaptea cu pumnul în uşă: traficai în libertate, ca să zic aşa. Profitabil însă unidirecţional, să fim înţeleşi, fiindcă cei care au plătit pentru el – unii cu propria carieră, alţii cu nişte şanse şi oricum cu un timp de nerecuperat – nu s-au ales în cele din urmă decât cu un gust amar şi deceptiv – o achiziţie al nabii de persistentă. „Dealerii”, din contră, nu-şi mai încap în piei: bolizi, acareturi, poziţii în legislativ, guvern, prin ambasade – un tacâm complet.

Sunt semne însă că testul începe să capete ceva exclusivism, că nu mai e un apanaj la discreţia lui fitecine. Semne că perioada „romantică” a unirii, când un discurs în PMAN te umplea peste noapte de privilegii (şi foarte curând şi de averi), cedează uşurel locul unei epoci în care interesul pecuniar, la fel de vivace ca în illo tempore, hibridizează voluptos cu ocultele geopolitice. Hai că pe Sandu am înţeles-o cumva: România ne-a unit în ’18 cu forţa, unirea a fost deci, cu propia-i vorbuliţă, „impusă”, ergo am avut de a face – şi prin extrapolare spre prezent, mai avem – cu un agresor. Inepţiile astea au totuşi o discretă logică electorală, oricât a retractat pe urmă autoarea lor, insistând – împotriva evidenţelor textuale – că a fost înţeleasă greşit, răstălmăcită etc. De la o anume altitudine, totuşi, nu bulibăşeala de-a colaţionarea are importanţă, ci faptul în sine: tema a încăput, în fine, şi în guri euroatlantoide. Nu mai e apanajul târlei (e un cuvânt arghezian): şi-o apropriază o clasă care îşi calculează afirmaţiile farmaceutic.

Că l-am auzit, mai acum o lună, pe Candu vorbind, şi el, despre unire, fără pic de rictus, cu atitudinea pe care ţi-o dau certutudinile, nu m-a acroşat prea tare: o poartă prin mai toate situaţiile. Cu politeţea lui vidată de sentiment, ne-ar putea vorbi într-o zi şi despre beneficiile necrofiliei, să zicem. Când însă, cum mi s-a întâmplat mai deunăzi, dai pe Net de ştirea că preşedintele Partidului Popular European, Iurie Leancă, „îşi asumă tranşant” unirea, te surprinde – cum să spun? – bănuiala unui declic produs undeva adânc în profunzimile aparenţelor. Leancă e genul lax, care o scaldă în ape multiple şi, la o adică, ar putea relativiza – cu aceeaşi voce molcuţă de sexagenară – şi un postulat matematic. Nici biografic (mai ales perioada prim-ministeriatului său, când ni s-a călătorit miliardul şi a fost pusă pe butuci Banca de Economii) nu e făcut să apuce o temă atât de ulcerată.

Vocile astea – pe care în alte condiţii nu le-ai fi auzit nici sub tortură – trebuie că sunt proiecţiile unui proces inaparent, dar, probabil, destul de imperios. Şi, poate, reflexele unui deznodământ pe care – cruce largă – îl apucăm încă în acest veleat…

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova