Quo Vadis, Domine?

Spectacolul Plângerea mesei şi a scaunului de Benoit Vitse, jucat la Teatru Fix, prezent şi în cadrul Festivalului Fringe de anul acesta, regia: Bogdan Pălie, distribuţia: Cătălin Mândru, Stanca Jabeniţan, video: Radu Salahoru, scenografia: Mihai Pintilei, pare rodul lucrului în echipă. Până la urmă, orice producţie teatrală, purtând o semnătură regizorală marchează, de fapt, munca unei întregi echipe de lucru, din care astăzi nu pot lipsi coregraful şi artistul vizual, ambii necesari pentru o reuşită cu aspiraţii occidentale. În cazul de faţă, regizorul este student în an terminal la UAGE, la clasa Profesorului Ion Mircioagă. Un tânăr întreprinzător şi activ, Bogdan Pălie a participat la mai multe workshopuri de specialitate pe actorie şi regie şi a colaborat în Franţa cu Théâtre du Nord-Ouest, în special cu regizorul Serge Dekramer.

Textul de la care se pleacă în realizarea prezentului spectacol este scris de Benoit Vitse, fost director al Centrului Cultural Francez din Iaşi şi al Ateneului Tătăraşi, care a avut cândva anii săi de glorie în ceea ce priveşte evenimentele teatrale organizate în instituţiile deja pomenite. Actualul scenariu, tradus de Bogdan Pălie din limba franceză, pare, în mod paradoxal, şi actual şi perimat. Ca temă, este reluat triunghiul amoros, fără tensiunile aferente, un scriitor, o jurnalistă şi sora acesteia (absentă scenic, prezentă la nivel de replică). În acelaşi timp, există aluzii la situaţia de criză care domină mapamondul, în particular la problemele din Grecia ori Serbia. Însă acţiunea este plasată în Barcelona, un loc maritim care incită şi exacerbează imaginaţia sexuală a scriitorului-personaj. Uitând că aceeaşi criză poate fi regăsită şi la Barcelona, textul este construit pe două paliere ce se întretaie, al jurnalistei, martor obiectiv al altor locuri (Stanca Jabeniţan) şi al poetului care insistă să-şi scrie operele de un senzualism exagerat, inspirat de Barcelona (Cătălin Mândru). Prin urmare, prin problematica afişată textul este actual, însă tendinţele suprarealiste nu sunt întotdeauna cele mai fericite.

Din accente suprarealiste se constituie decorul (o masă de cabinet ginecologic, un scaun pe rotile), dar mai ales proiecţiile care sunt periculos de aproape de suprarealismul cinematografic al lui Luis Buñuel (nu ştiu în ce măsură un spectacol de secol al XXI-lea mai poate face apel fără risc la acest gen de metareferinţă). În fapt, proiecţiile susţin palierul erotic al spectacolului, constituit din încercările personajului scriitorului de a produce text erotic. În timp ce rolul jurnalistei este lipsit de rezonanţă (de cele mai multe ori, replicile acesteia sunt rostite fără a stabili vreun contact cu partenerul de scenă ori cu publicul) şi de expresivitate. Per ansamblu, în ciuda proiecţiilor diferite pe trei ”pereţi” de jur împrejurul scenei, care atrag privirea şi şochează ochiul, spectacolul este unul destul de atrofiat în ceea ce priveşte teatralitatea (este cultivat absenteismul emoţional al caracterelor, iar dinamica dintre personaje este practic anulată). Legătura dintre proiecţiile cu tentă maladiv erotică şi primul registru textual amintit, deşi bine stabilită, nu reuşeşte să pună în evidenţă un mesaj clar şi distinct. Culmea, nu este vizat nici spiritul critic al spectatorului, de aceea o interpretare în registrul brechtianismului ar fi total improprie. În plus, cei doi actori sunt mult prea tributari scenariului, uneori parcă nu ar reuşi să depăşească nivelul unui recital spectacologic nedeliberat. Pe alocuri, textul beneficiază de comic de limbaj. În acest sens, s-ar fi putut opera modificări asupra scenariului, pentru a-l aduce mai aproape de public, măcar în acest sens, deoarece, se ştie, nimic nu uneşte mai mult două inteligenţe precum umorul de calitate.

Momentul care dă realmente o notă specifică întregii reprezentaţii este provocat de apariţia surprinzătoare a poetului în scaun cu rotile, în straiele cocoşului lui Diogene, privindu-şi interlocutorul (spectatorul) drept în ochi şi rostindu-şi convingător monologul, un fragment din scrisoarea scriitorului şi jurnalistului mexican, Javier Sicilia, cu privire la protestele din Mexic, 2011: ”(…) Ce doresc să vă zic astăzi de aceste vieţi mutilate, de această durere ce nu are nume pentru că nu aparţine rodului naturii – moartea unui fiu este mereu anti-naturală şi pentru asta nu are nume: nu suntem nici orfani nici văduvi, suntem reduşi la simplitatea şi la durerea neantului. Ce doresc să vă spun astăzi de aceste vieţi mutilate, repet, de această suferinţă şi de această indignare provocată de aceşti morţi, este ca am atins foarte simplu ultima futută de picătură a paharului. Am ajuns să atingem ultima futută de picătură a paharului pentru că singura chestie care contează pentru voi, începând de la puterea absolută care nu generează decât nenorocire, sunt banii, încurajarea concurenţei, a fututei voastre "competitivităţi" şi a consumismului nemăsurat, ce sunt alte feluri de a numi violenţa".