Război şi criză umanitară în Yemen

Loviturile aeriene ale coaliţiei arabe asupra insurgenţilor Huthi din Yemen marchează o escaladare semnificativă a conflictului din această ţară şi, totodată, internaţionalizarea lui. Susţinând că rebelii – şiiţi, aparţinând sectei zaidite – sunt marionete ale Iranului, conducătorii Arabiei Saudite şi alţi lideri din Golf au acuzat Teheranul că încearcă să preia controlul asupra unui teritoriu de mare importanţă strategică.

Este adevărat, însă, că luptele ce opun miliţiile Huthi forţelor fidele preşedintelui Mansour Hadi se poartă doar în partea de vest şi centru a ţării, o bună parte din teritoriile estice aflându-se sub controlul organizaţiei „Al Qaida în Peninsula Arabică” (AQAP). Aceasta din urmă se confruntă cu ambele tabere implicate în războiul yemenit şi s-ar putea vedea, la rândul ei, expusă unor scindări provocate de ascensiunea brandului Stat Islamic (SI) în rândul fundamentaliştilor suniţi.

Nu există nici o îndoială că amploarea dezastrului economic şi umanitar ar putea curând să o egaleze pe cea din Siria. „Primăvara arabă” a însemnat începutul dezastrului politic pentru o ţară ce era, orcum, afectată de conflicte. Rebeliunea zaidiţilor (auto-numiţi Huthi după numele unui fost lider, ucis de forţele de securitate) durează de mai bine de un deceniu. Fostul preşedinte Ali Abdullah Saleh, dictator care a condus cu o mână de fier Yemenul de Nord (1978-1990) şi apoi republica unificată, nu a încetat să aspire la o revenire în prim-planul politic, deşi plecarea sa a fost cheia de boltă a planului de tranziţie elaborat de Arabia Saudită şi micii săi aliaţi din Consiliul de Cooperare la Golful Persic (GCC), sub patronajul ONU. Acum, Saleh şi-a unit forţele cu rebelii Huthi, pe care, anterior, ca preşedinte, îi combătuse violent.

GCC îşi justifică intervenţia prin nevoia de revenire la guvernarea de tranziţie instituită în 2011, înlăturată în urma capturării de către rebeli a capitalei, Sanaa, după o serie de ample demonstraţii de stradă. Lor li s-au raliat numeroşi membri ai forţelor armate şi ai poliţiei, mai ales în zonele în care şiiţii (minoritari la nivel naţional) au o pondere semnificativă. S-a evidenţiat fragilitatea administraţiei preşedintelui Hadi, care s-a prăbuşit foarte rapid în multe dintre regiuni. Plasat în arest la domiciliu, Hadi a reuşit să evadeze şi să se refugieze în sud, la Aden, un oraş-port cu o poziţie strategică importantă şi fostă capitală a Yemenului de Sud (pro-sovietic), în anii Războiului Rece. Lansarea ofensivei Huthi spre Aden a provocat reacţia rapidă a GCC, care a beneficiat de susţinerea SUA, dar şi a unor importanţi actori regionali, precum Egiptul, sau extraregionali, cum ar fi Pakistanul. Spre exemplu, Egiptul şi-a asumat rolul de a securiza, în caz de ameninţări, strâmtoarea Bab-el-Mandeb, care face legătura între Marea Roşie şi Golful Aden, apoi Oceanul Indian.

Reacţia politică a Arabiei Saudite sugerează că bombardamentele vor continua până ce insurgenţa va fi învinsă, dar primul pas este oferirea unui moment de respiro forţelor preşedintelui Hadi. Nu este deloc clar dacă GCC este dispus să trimită forţe terestre în Yemen şi, de asemenea, nu este clar cât de mult se poate conta pe lipsa de reacţie a Iranului. Asemeni conflictului sirian, situaţia poate degenera într-o confruntare deschisă între Riad şi Teheran – un scenariu improbabil, dar nu imposibil. Cert este că un beneficiar important al acestei stări de lucruri este AQAP, al cărei interes este uzura reciprocă a adversarilor săi.

Totuşi, paralela cu Siria nu este pe deplin adecvată. Gruparea zaidită nu reuneşte sprijinul tuturor comunităţilor şiite din Yemen, astfel că războiul nu poate fi încadrat în grila suniţi versus şiiţi. Dacă se va ajunge la înfrângerea sau stăvilirea ofensivei Huthi, se poate imagina o revenire – ce-i drept, dificilă şi problematică – la procesul de tranziţie iniţiat de GCC, cu măsuri care să asigure reprezentarea tuturor grupurilor semnificative de populaţie. Un astfel de scenariu ar presupune, însă, implicarea ONU, care să împiedice generalizarea războiului şi, ulterior, să asigure un minimum de dialog între Arabia Saudită şi Iran, pe marginea viitoarei ordini politice. Perspectivele nu sunt încurajatoare, dar aceasta pare a fi calea de urmat: în lupta contra SI, în Irak şi Siria, iranienii (mai intens) şi saudiţii (cu o implicare mai redusă) se află, practic, în aceeaşi tabără. În caz contrar, dacă luptele din Yemen vor continua mult timp, criza umanitară ce deja afectează ţara ar putea atinge proporţiile celei siriene.  

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”