Reconstrucţie versus reamintire. O istorie personală (I)

Numai textul de faţă (2008) a fost tradus până acum în engleză, franceză şi germană şi montat ca spectacol propriu-zis, spectacol-lectură sau radiofonic în Europa şi SUA, suficient pentru a ne face o idee asupra renumelui dramaturgului în teatrul contemporan. De asemenea, piesa a primit trei premii importante în 2009 şi 2012, motiv convingător pentru o punere în scenă în premieră pe ţară, eveniment fericit întâmplat la Teatrul Naţional din Iaşi.

În teatru cel mai puţin de dorit e ca valenţele unui text să depăşească posibilităţile regizorale. Pentru că textele pot fi salvate prin regie, dar regia prin text – nu. Iar acolo unde raportul dramaturgie-regie este echilibrat, indicaţiile auctoriale respectate pentru că piesa implică deja cea mai bună dintre toate montările posibile, practică obişnuită în mediul artistic occidental, şansele de a obţine o producţie care să respecte standardele internaţionale sporesc.

Alexandru Dabija nu e decât prea puţin recognoscibil ca stil în această punere în scenă. Îl caracterizează jongleriile la limita dintre tradiţional şi modern (decor antique, mijloace regizorale en vogue), verva licenţiozităţilor, extrem de temperată de data aceasta, înclinaţia înspre grotesc, ridicol, fără a le contrabalansa prin sublim, înspre ironic şi absurd (uşi fără chei, ferestre luminate şi noaptea, personaje care vin învălătucite prin perdele nu se ştie de unde şi pleacă nu se ştie încotro). Mesajele profunde transmise de piesă nu rămân însă latente, ci izbucnesc intens, datorită conceptului audiovideo, proiecţiilor, dar mai ales video mapping-ului, şi tehnicii video la puterea a treia (inedit, sugerat de script). Susţinerea regizorală a partiturilor actoriceşti este evidentă din modul în care Doru Aftanasiu reuşeşte să-şi tempereze gesturile uzitate în alte spectacole şi să reacţioneze potrivit scenelor luate în calcul; Călin Chirilă este dirijat înspre un rol de compoziţie din care evadează cu degajarea ce-l caracterizează, iar Ionuţ Cornilă e uneori impacientat, conform celor cerute de economia textuală. Dar poate fi şi altfel (îngândurat, observator neimplicat).

Kraepelin nu-i decât pretextul pentru a introduce subiectul demenţei degenerative congenitale într-un context mai larg. Protagoniştii sunt trei oameni (Primo Uomo, Secondo Uomo şi Terzo Uomo), cărora le sunt distribuite roluri diferite (tată, fiu, doctor); însă aceste roluri sunt alternative (de aceea, F. e detaşat, iar D. implicat). În prima scenă, Primul om îl va numi pe Al Doilea om ”tată”, iar în ultima, repetată circular, ”fiu”. Într-o scenă filmată, cei doi răsfoiesc albumul de fotografii (depozitar al memoriei individuale a lui T. atins de procesul degenerativ iremediabil); T. e distras, lucru care se va vedea şi la F. într-un alt moment, chiar şi la D.

Nu doar identitatea unor inşi particulari este în joc, ci a întregii Europe. De la CECO (Declaraţia lui Robert Schuman din 1950, reunind şase state europene pe baze economice) la dezideratul pieţei globale de astăzi, Europa propune sensuri noi pentru autodefinire. Şi în plan politic identitatea Europei este în continuă transformare.

Frica de transformare este motivul pentru care T. opune rezistenţă la schimbare (de exemplu, numele oraşului Breslau/ Wroclaw) prin refuzul memoriei (ani, nume, amintiri personale) – (se eschivează când trece prin faţa marii oglinzi înrămate în centrul peretelui de fundal). Psihanalistul îi trezeşte teamă, deoarece sapă în inconştient, aduce amintirile la suprafaţă, poate induce false amintiri. ”Reţeta” propusă de doctor presupune răsfoirea albumului foto, rememorarea numelor apropiaţilor, întrebări despre trecut, cerinţa de a povesti un eveniment semnificativ, de a da curs amintirilor chiar şi confuze, modificate în imaginaţie, filmări cu toate acestea, în care să se recunoască. Astfel, sondând imaginile care au rămas întipărite în memoria lui, reconstituind firul roşu care le uneşte, se caută scoaterea la iveală a ceva important, refulat. Pentru a ajunge la povestea acestui om, la datele care-i conferă o identitate.

Reconstrucţia istorică şi reamintirea se opun. Deoarece reamintirea presupune reflectarea faptului ca atare, iar reconstrucţia – recrearea istoriei (în baza ideii că nu există fapt istoric în sine, doar reactualizarea faptului în imaginaţie, plecând de la mărturiile improbabile ale surselor istorice). Ideea lui Carnevali, inspirată de psihanaliză, e aceea că am putea vorbi de reconstrucţie istorică la nivel individual. T. este asistat să îşi amintească, acesta preferând însă să îşi reconstruiască trecutul în imaginaţie. A fi om înseamnă a fi artist, capabil să îţi recreezi propriul trecut.

(Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin de Davide Carnevali, regia: Alexandru Dabija, scenografia: Dragoş Buhagiar, distribuţia: Călin Chirilă/ Tatăl/ Primul om, Doru Aftanasiu/ Fiul/ Al doilea om, Ionuţ Cornilă/ Doctorul/ Al treilea om şi Radu Homiceanu, video designer: Andrei Cozlac, premieră naţională: 19 februarie 2015, Sala Teatru la Cub, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală