Reforma ca pretext de căpătuială

Într-o perioadă, deci, când nu rişti nici măcar o părere de protest şi când însuşi „câinele de pază al societăţii” (am scris mai demult despre metafora asta infamantă) tastează cu neuronii aproape lichefiaţi de căldura toridă. La noi a străbătut nu demult, nu ştiu cum serafic, timid, cu o pudoare greu totuşi de explicat, ştirea că Academia – trasă după model sovietic (a fost, de fapt, clona celei unionale, în URSS) – a rămas fără acareturi şi terenuri, în numele unei reforme, evident (ce pretext mai bun de jaf poţi inventa în democraţie?), menită, după tipic, să optimizeze şi, cum am citit undeva, să stimuleze cercetarea şi inovaţiile. E, cu siguranţă, din hotărârea corespunzătoare a guvernului: doar ăia folosesc verbele astea ipocrite, dar cu un mare potenţial demagogic.

Ce-i veni însă lui Filip, prim-ministrul nostru de mingi în fieful lui Plahotniuc, şi lui Iurie Ciocan, directorul Centrului de Implementare a Reformelor, să ordone – în fond – mazilirea unei instituţii care, în ochii prostimii cu drept de vot, afecta prestanţă, prestigiu, încă mai înspăimânta cultural, măcar la ţară, unde lumea continuă să creadă că academicienii nu au nici defecaţie, nici micţiune şi nici, ferit-a sfântul, pufuşor pe botişor – accesoriul devenit aproape obligatoriu în anii aceştia de tranziţie interminabilă? Cifrele sunt pe Net, la discreţia oricui: Academia de Ştiinţe are un patrimoniu estimat la 1,3 miliarde de lei. Nu ştiu cât e asta în dolari sau euro, presupun că e o sumă barosană. Terenurile pe care, iacătă, i le papă reforma însumează circa 700 de hectare. Imobilele (majoritatea ridicate în perioada sovietică, temeinic, adevărate fortăreţe în stare să facă faţă şi unui atac cu bombe) au o suprafaţă totală de 130 de mii de metri pătraţi. Unele, nici nu mai trebuie spus, sunt situate extrem de central şi dacă te gândeşti ce mândreţe de cazinou ar putea găzdui… Plus, că am uitat, Grădina Botanică şi Biblioteca Ştiinţifică. Liceele pe care le-a înfiinţat, institutele, propria universitate, patrimoniu şi acestea – revin şi ele, prin forţa reformei omnivore, Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării.

Sigur că, aşa cum s-a tot spus, Academia este o instituţie vetustă, un azil de sinecurişti, care subzistă din merite demult trecute şi – nu bag mâna în foc, deşi mă tentează – destul de dubioase. Îmi mai ţin minte perplexitatea când, acum vreo douăzeci de ani sau chiar mai bine, puricam cotoarele Bibliotecii Ştiinţifice a, pe atunci (şi mai mult în imaginaţia mea), sacrosanctului for, dând peste o fişă cu denumirea tezei de doctorat a fostului meu profesor de folclor, Boris Pavlovici (patronimicul era inerent în epocă) Chiroşco, bătrân de clămpănea şi care silabisea ca dintr-o scriptură de pe nişte terfeloage incredibil de slinoase. Avea, după cum se zvonea, ceva carte românească, la Iaşi, în interbelic, vorbea destul de îngrijit şi aproape că ni se impusese ca un înţelept ciudat. N-aş fi admis niciodată, dacă nu vedeam, vorba vine, cu ochii mei – proprii! – că îşi luase doctoratul scriind despre (n-o să ghiţi în veci!) Chipul lui Iosif Vissarionovici Stalin în folclorul moldovenesc contemporan…

Câte teze din astea şi doctorate pe măsură (cu ştiinţificitate, musai) are acest mamut din care guvernarea – har Europei, care le-a dat prădătorilor indigeni un pseudonim de gală – şi-a luat hălci consistente? N-a numărat nimeni. Şi e încă bine, altfel am fi făcut cu toţii implozie. Reforma ar fi trebuit să înceapă de aici, de la autenticitatea pretinselor cercetări, de la valabilitatea lor. Da, s-ar fi făcut zarvă, lacrimi, unii ar fi pozat în victime, dar în final – după toate campaniile şi procesele – s-ar fi distilat un corp pe care am fi putut paria. Altfel – adică aşa cum a fost anunţată – reforma Academiei nu-i decât – şi de departe – o banală redistribuire de mijloace, mai ales că vine de la nişte inşi puşi pe cea mai calificată căpătuială din ultimele decenii.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova