Reinventarea criticii (I)

Invocată frecvent în discursul filosofic, „moartea artei” anunţa în fapt încheierea unui ciclu, sfârşitul unei poveşti „frumoase”, apusul modului tradiţional de a face şi a recepţiona arta. Alături de canoanele clasice ale recunoaşterii „operei de artă”, bulversate au fost şi exigenţele criticii de profil. Trăim în plină „post-artă” sau în „post-istoria” artei; suntem contemporani artei de după „sfârşitul” acesteia, când totul este pulverizat, relativizat şi permis (A. Danto). Des-invocata „agonie” a artei este însoţită şi de o inevitabilă deconstrucţie teoretică a criticii. Constatând fundătura în care părea să fi ajuns aceasta, Artpress – o revistă pariziană specializată în promovarea artei contemporane – şi-a propus în numărul din ianuarie 2011 să discute despre posibilitatea de a „reinventa critica”. Care este rolul acesteia? Cum se vede astăzi „misiunea” criticului? La ce mai putem spera?

Privită retrospectiv, critica de artă şi-a dovedit cu prisosinţă utilitatea culturală. Ar fi suficient să inventariem, fie şi schematic, formele pe care aceasta le-a îmbrăcat în timp. Un Diderot, bunăoară, prefera critica „inventivă”, Baudelaire – pe cea „metodică” şi sistematică, Apollinaire practica o critică de „circumstanţă”, ocazională. Clasificările recente abia ţin pasul cu diversitatea de criterii şi abordări. Se vorbeşte despre o critică formalistă (în cazul lui Clement Greenberg), dar şi de replici intelectuale (Harold Rosenberg), referenţiale (descriptive sau informative), preferenţiale (emotive), militante, fatice, poetice, interpretative, promoţionale… (Dominique Chateau). Într-o circumscriere metodologică atât de vagă şi aproximativă, care să mai fie atunci menirea criticii? Dar a criticului? Să dezvăluie „adevărul” unei opere de artă? Unei expoziţii? Vreunui artist? Să descopere valori? Să legitimize anumite practici?

Deşi aparent neproblematic, conceptul „criticii” este luat de regulă în două înţelesuri majore – unul filosofic (kantian), altul ideologic (marxist). În primă lectură, critica este analiză, evaluare, judecată, discernere, deliberare. În al doilea sens, critica este percepută ca formă a „luptei de clasă”, ca „armă” contondentă prin care proletariatul subminează din temelii rânduielile nedrepte ale capitalismului nemilos şi exploatator. Critica, în această accepţiune, este asociată contestării, protestului şi angajamentului partinic. Se pare că acest din urmă înţeles a prins rădăcini în mentalul cultural.Critica nostalgică invocă teme socotite anacronice şi desuete (frumuseţe, armonie, pricepere artistică, operă), pe când cea revoluţionară vorbeşte despre contestare, resistenţă şi transgresiune (Jean-Marc Lachaud). Ce avem, în rezumat? Conservatorism şi paseism – de o parte; activism şi militantism – pe de alta.

În privinţa „accentelor” critice, mutaţiile sunt vizibile în timp. După Război, criticii americani au privilegiat formalismul, dând atenţie suprafeţelor şi mai puţin conţinuturilor. Pe Bătrânul Continent, anii ’70 sunt marcaţi de tentaţia „raţionalizării” criticii, astfel încât protagoniştii doreau să confere acesteia o alură „obiectivă” (Catherine Millet). Critica „veche” miza pe verosimilitate şi relativism; cea nouă se voia ştiinţifică şi exactă. Discursul critic se academizează, fiind exersată predilect în forme intelectualizate (evaluative şi interpretative). Universitarii, istoricii de artă, filosofii, sociologii, lingviştii, semioticienii se substituie treptat literaţilor – care deţinuseră până atunci monopolul opiniei. Criticul se ia şi este luat în serios; el devine „conştiinţă radicală” a vremii sale, preocupat de asanarea realităţilor economice şi politice precare. Ideologia mişcărilor studenţeşti protestatare s-a impus şi în tonalitatea „noii critici”. Sursele de căpătâi ale acesteia: Marx, W. Benjamin, Adorno, Marcuse, Althusser, Lacan.

Anii ’80 atenuează în chip simţitor dimensiunea critică a artei. Criticul îşi asumă responsabilităţi noi în instituţiile de artă: este director de galerie şi comisar de expoziţie (curator), barometru al pieţei, negociator şi releu de interese. Critica se pune în serviciul instituţiilor de decizie. Mai mult… Statul absoarbe funcţia critică, subvenţionându-i artiştii care îl critică. Critica a fost neutralizată şi înlocuită cu discursul de autoritate, cu prezentările complice. Criticul, la rându-i, a devenit „purtătorul de cuvânt al artiştilor, impresarul lor” (Rainer  Rochlitz).

Locul criticului înverşunat din oficiu (criticul – călău, judecător, comisar de poliţie, inspector sau controlor de calitate) este luat de criticul – partener, prieten, chiar „fan” sau admirator al artistului. Devenit complice al acestuia, el uită să… critice, să evalueze sau să interpreteze. Critica postmodernă se limitează de multe ori la a promova şi lăuda. Uniform, univoc şi monoton, discursul encomiastic, elogios, consacră moartea oricărei critici, în favoarea unei „estetici a resemnării şi acceptării” (Guy Scarpetta) – aberante, stereotipe şi neinteresante… 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)