Reverii pariziene

Reputat critic de teatru, profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle, George Banu a ales în urmă cu patru decenii drept loc de exil, ca mulţi alţii, capitala Franţei. Oraşului cu care se identifică întreaga lui maturitate intelectuală şi existenţială George Banu îi consacră acum o carte intitulată Parisul personal, cu subtitlul Autobiografie urbană (ed. Nemira). Textul, decupat în secvenţe, este însoţit de fotografiile frumoase, de o discretă expresivitate, ale Mihaelei Marin. Trebuie spus de la bun început că multe din locurile evocate sunt arhicunoscute şi au devenit adevărate embleme ale oraşului. Ceea ce vrea să arate George Banu este, pe de o parte, că farmecul lor e inepuizabil, pe de alta că ele se leagă inextricabil de momente semnificative, cu prelungite consecinţe în timp, ale biografiei sale.

George Banu soseşte la Paris în zorii zilei de 31 decembrie 1973; este întâmpinat la Gara de Est de o prietenă franţuzoaică după care, în aceeaşi zi, se instalează în apartamentul unui prieten român, Eugen Iacob-Simion, stabilit nu de multă vreme în Franţa. Eugen Iacob-Simion! Mai sunt, cred, ieşeni care îşi amintesc de tânărul redactor al proaspăt apărutei reviste Cronica ce se numea Eugen Simion, dar semna Eugen Iacob, ca să nu fie confundat cu viitorul academician. A plecat la Bucureşti, a intrat în redacţia Contemporanului, după care a ales libertatea în Franţa. În decembrie 1973 lucra deja la o o mare editură pariziană, Seuil, director de colecţie, adaugă George Banu, fapt remarcabil pentru un emigrant din est ajuns de foarte puţină vreme la Paris. Era bine introdus în mediile culturale pariziene, după spusele lui George Banu, care menţionează că datorită lui l-a cunoscut pe Roland Barthes. Ce a devenit oare acel tânăr atât de dotat şi de promiţător? Dedicându-i cartea, George Banu scrie că Eugen Iacob-Simion „e azi pierdut pe harta lumii”. Să fi avut un destin asemănător fostul meu coleg de facultate Richard Regwald, şi el de o înzestrare intelectuală deosebită, exilat la Paris la începutul anilor ‘70? Ultima oară când am avut veşti despre el a fost în 1980, făcea studii de filozofie, obţinuse tot felul de burse graţie cărora călătorise mai peste tot în Europa occidentală. Este şi el pierdut pe undeva, „pe harta lumii”?

Dar să revin la ziua de 31 decembrie 1973. Celor doi, lui Eugen Iacob şi George Banu, li se alătură Ilie Constantin, şi el un exilat de dată foarte recentă. Eugen le propune celorlalţi doi să petreacă revelionul la… Marguerite Duras. Celebra scriitoare, care locuia pe strada Saint-Benoit, în inima cartierului Saint-Germain, ţinea într-adevăr casă deschisă. Mult mai târziu, Ilie Constantin avea să-mi povestească despre serile petrecute în apartamentul dnei Duras şi despre… un revelion improvizat; bineînţeles, abia acum fac legătura… Aşadar, descins dimineaţa la Paris, George Banu intra seara brusc în lumea vedetelor, pentru că se mai află acolo Robbe-Grillet, actriţa Delphine Seyrig, interpreta principală a filmului Anul trecut la Marienbad, precum şi tânărul Gérard Depardieu. Ce poate fi mai încurajator, pentru un exilat, decât să aibă senzaţia că elita culturală pariziană nu este în realitate inaccesibilă? Să adaug că Marguerite Duras a fost o „zână bună” şi pentru alţi emigranţi, spre exemplu pentru cunoscutul scriitor spaniol Enrique Vila-Matas, care o evocă într-o superbă carte intitulată Parisul nu se termină niciodată.

Sunt multe personajele de mare notorietate de care aminteşte George Banu – oameni de teatru în primul rând, Grotowski, Handke, Brook, Ariane Mnouchkine, Vitez (dar şi, în paranteză fie spus, Cioran sau Jankélévitch). Nu poţi să vorbeşti despre regizori fără să restitui ceva din aura spaţiilor pe care ei le-au investit – teatrul Les Bouffes du Nord pentru Peter Brook, La Cartoucheriede la Vincennes pentru Ariane Mnouchkine. N-aveau cum să lipsească din harta subiectivă a Parisului pe care o desenează George Banu cafenelele, prin excelenţă spaţii ale convivialităţii, cafenelele din Saint-Germain – Flore, les Deux Magots, Bonaparte, din Montparnasse – le Select, le Dôme, la Rotonde, la Closerie des Lilas, precum şi cafeneaua Zimmer din piaţa Châtelet, „centrul urban al oamenilor de teatru”. Tandru-amuzantă este povestea stabilirii domiciliului în rue de Rivoli, mai întâi la numărul 16 iar apoi la numărul… 18. Aflată „în buza” cartierului istoric Marais, strada ţine totuşi de Parisul haussmannian, Parisul geometric pe care unii – mai pretenţioşi sau mai snobi – îl găsesc monoton (şi mă bucur că George Banu nu împărtăşeşte această opinie).

Emoţionantă şi ataşantă declaraţie de dragoste pentru un oraş pe care mulţi dintre noi îl consideră un reper absolut, cartea e totodată o mărturie despre fractura pe care o produce exilul şi pe care nu o poate vindeca în întregime nici măcar farmecul indicibil al Parisului: „Aici nu sunt nici total integrat, nici definitiv emigrat: ambiguitate a unui statut în care mă recunosc, pe care îl admit şi accept. Insolubilă sfâşiere! Autobiografia urbană o implică şi, astfel, prezervă drama exilatului, dar în acelaşi timp o atenuează graţie frumuseţii care, fără a-l vindeca, l-a salvat, totuşi”.