România şi Vestul

Referirile la "Occident", la "Vest" au intrat în uzanţa cotidiană în ultimii 25 de ani. Fie că e vorba de comerţ (trimiterile, adesea caraghioase, la standardeleşi la calitatea "occidentale"), fie că e vorba de spaţiul politic cu întrebări retorice de genul "cum va reacţiona Occidentul" faţă de diferite întâmplări din viaţa politică autohtonă. Această tendinţă de uniformizare, de a pune la pachet spaţiul occidental, este evident una excesiv simplificatoare. În interiorul acestuia există puncte de vedere şi interese divergente. Ele ies la lumină mai ales cu prilejul crizelor. Iar din acest punct de vedere cele cauzate de fluxul de refugiaţi şi de situaţia financiară a Greciei au fost pilduitoare. În fapt, fisurile sunt mai extinse, dacă facem un pas dincolo de partea cea mai vizibilă. Raportările la sancţiunile faţă de Rusia, după anexarea Crimeei, sunt foarte diferite în interiorul UE. În general, în timp ce ţările din Est, mai ales cele baltice, privesc cu îngrijorare ameninţările Moscovei la adresa securităţii lor naţionale, alte state membre, precum Grecia sau Italia, cred că astfel de temeri sunt nejustificate. În Franţa, de pildă, deşi guvernul a sprijinit menţinerea sancţiunilor, în Parlament s-a votat o moţiune care solicita ridicarea acestora.

La fel, în plan comercial, între Bruxelles şi Washington există destule dispute chiar dacă ele sunt împachetate în argumente de natură juridică sau de ordin tehnic. E naiv să crezi că penalizarea de $19 miliarde impusă Apple de către CE sau amenda de câteva miliarde de USD pe care Deutsche Bank trebuie să o plătească în America, ca să luăm doar două exemple, au la bază doar motivaţii strict tehnice. Uneori divergenţele sunt chiar mai serioase. De pildă atunci când guvernul condus de David Cameron a decis ca Marea Britanie să se alăture poiectului AIIB, un fel de alternativă la Banca Mondială în care China joacă rolul dominant, în pofida semnalelor negative explicite primite de Washington.

Însă, în ciuda acestor chestiuni reale, cel puţin până la mijlocul acestui an, la nivel fundamental textura spaţiului Occidental părea solid consolidată în jurul unor principii unanim acceptate: valori esenţiale comune (democraţie, stat de drept, norme internaţionale de drept respectate etc.), un spaţiu de comerţ global liber şi o reţea de alianţe, în Europa (NATO) şi în Asia care să le facă posibile. Toate aceste elemente împreună cu întregul sistem instituţional post-belic definesc ceea ce numim actuala ordine internaţională cauţionată de Occident. Numai că, mai întâi Brexitul şi, mai apoi, victoria lui Donald Trump în alegerile prezidenţiale au pus, practic peste noapte, tot acest aranjament în discuţie. Joschka Fisher, vice-cancelar şi ministru de externe al Germaniei în perioada 1988 – 2005, scrie recent într-un articol cu titlul semnificativ ("Goodbye to the West"): "Vestul este fondat pe angajamentul Americii de a asigura protecţia aliaţilor. Ordinea occidentală nu poate exista fără ca Statele Unite să-şi asume acest rol crucial, ceea ce este departe de a mai fi o certitudine în cazul administraţiei Trump. Prin urmare, chiar viitorul Vestului ca atare este în cumpănă". 

Sigur, mulţi, cu precădere simpatizanţii lui Trump şi europscepticii, tind să rejecteze acest tip de viziune. Din contra, spun ei, astfel de şocuri sunt binevenite, ele urmând a corecta, pe de o parte, excesele, uneori de-a dreptul stupefiante, ale multiculturalismului sau ale corectitudinii politice promovate agresiv de curentul liberal-progresist din spectrul politic, din zona academică, din mass media şi, pe de alta, obsesia integraţionistă şi derapajele birocratice de la Bruxelles. Ambele tipuri de probleme sunt desigur reale. A încerca, de pildă, să plasezi cu obstinaţie, fără discernământ, o mulţime de lucruri spuse public în categoria de Hate Speech sau de a impune, excesiv, agenda Gay (dincolo de atitudinea civilizată de toleranţă faţă de acest fenomen şi de normele care să ofere protecţie legală) au dus la o previzibilă contra-reacţie. Faptul că în Slovenia, una dintre cele mai liberale ţări din Est, referendumul care propunea legalizarea căsătoriilor gay a fost respins cu o largă majoritate ilustrează din plin această aserţiune.

Numai că e posibil ca vaccinul, adică şocurile geopolitice menţionate mai sus, să fie până la urmă fatal. În aceste condiţii România se confruntă cu o provocare majoră. De peste două decenii strategia ţării a avut la bază integrarea formală în principalele structuri instituţionale occidentale, în primul rând NATO şi Uniunea Europeană, şi asumarea, la nivel de societate a sistemului de valori occidental. Or, în acest moment, atât viitorul NATO, cât şi cel al UE sunt incerte. Nu neapărat pentru că ele vor dispărea brusc. Problema este care va fi relevanţa, în cazul NATO, şi posibila reconfigurare internă în cazul Uniunii Europene. Dacă Michael Flynn, viitorul consilier pentru securitate naţională, are dubii atunci când este vorba de existenţa NATO în viitor şi oameni apropiaţi lui Trump nu cred că ar trebui neapărat activat punctul 5, dacă, de exemplu, ţările baltice sunt atacate de Rusia acesta e deja un semnal explicit transmis Moscovei. La fel, ideea unei Europe cu două viteze este deja ferm conturată în vestul continentului. Pare să fie doar o chestiune de timp până când va fi pusă în practică. Or, asta înseamnă, dincolo de pansamentele publice care vor fi aplicate de la Bruxelles, că ţări ca România vor fi automat împinse într-o zonă de periferie. Cu un cost politic, economic şi de securitate major. Pe de altă parte, o altă schimbare de fond va fi dispariţia de pe agenda Bruxelles-ului, a principalelor capitale europene şi a Washingtonului a oricăror preocupări faţă de evoluţiile politice interne de la noi. Cum ar, de exemplu, consolidarea statului de drept şi lupta anti-corupţie. În contextul actual astfel de preocupări au devenit marginale.

Cum vom face faţă acestor ameninţări majore reale? Indiferent dacă ne-a plăcut sau nu rezultatul ultimelor alegeri un lucru este cert: vom avea un guvern stabil, cu o majoritate parlamentară confortabilă, având în vedere că e foarte probabil ca PSD să ajungă la o formulă de sprijin parlamentar din partea UDMR la schimb cu unele concesii faţă de formaţiunea maghiară în zonele ei de interes. Mai trebuie spus şi faptul că e foarte puţin probabil ca viitorul guvern PSD-ALDE să se îndepărteze de actuala orientare externă a României. Problema e mai degrabă că pilonii noştri de susţinere din exterior sunt serios şubreziţi. Este la fel de probabil, pe de altă parte, că noua putere, care nu se va mai lovi de mari constrângeri externe, va dori să tranşeze în favoarea sa disputele vechi cu sistemul de justiţie, în particular cu DNA. Vom trece, oare, dintr-o extremă în alta? E greu de spus, dar în mod sigur ne aşteptăm la modificri importante de atitudine pe acest subiect. Cert este că, probabil într-o şi mai mare măsură ca 2016, anul 2017 va fi unul tulbure, imprevizibil mai degrabă în sens negativ, şi plin de provocări. Calea pe care vom merge în continuare este departe de a mai fi una la fel de clară precum părea doar cu un an în urmă.