S-a stins tătucul temporizarii

 

Angelo Niculescu, născut la 1 octombrie 1921, la Craiova, a rămas în istoria fotbalului românesc ca antrenorul care a calificat naţionala României la Campionatul Mondial din Mexic 1970, după o absenţă de 32 de ani, şi în sferturile de finală ale Campionatului European din Belgia 1972. Pe parcursul perioadei cât a stat pe banca "tricolorilor", între 1967 şi 1973, reprezentativa de fotbal a României a disputat 41 de partide internaţionale. Angelo Niculescu este considerat de FIFA, pe undeva superficial, drept inventatorul stilului de joc "tiki-taka", făcut celebru în ultimii ani de FC Barcelona. Jocul de aşteptare, cu pase laterale şi înapoi, al lui Angelo Niculescu, a fost cunoscut la vremea sa sub numele de “temporizare” şi după cum el însuşi a recunoscut în lucrarea sa “Corabia cu 11 pasageri” nu a fost decât o metodă de a păcăli echipele mai puternice, aşteptându-le să se grăbească în ofensivă când prind mingea şi, implicit, să greşească. Tot în aceeaşi carte, Niculescu a menţionat că el nu este părintele acestei idei, asemenea abordări fiind obişnuite şi la naţionalele Braziliei, ori la echipa în vogă a vremii, Ajax Amsterdam.

Un alt moment discutat din cariera de antrenor a “profesorului”, a fost nefolosirea lui Dobrin (şi în secundar a lui Rică Răducanu şi Dan Coe) la turneul final din Mexic 1970 şi mulţi iubitori de fotbal trăiesc şi acum cu iluzia că, dacă ar fi fost folosit Dobrin la Guadalajara, România ar fi bătut Brazilia şi s-ar fi calificat în sferturi. Dincolo de toate speculaţiile de atunci şi acum, se pare că Dobrin, extrem de sensibil la schimbările de climă, şi-a găsit tratamente bahice împotriva căldurii mexicane, iar decizia lui Niculescu de a-l scoate din lot pe Dobrin a fost în deplin acord cu numerosul staff FRF prezent atunci la Guadalajara. De altfel, fără nicio ranchiună, Angelo Niculescu l-a chemat pe Dobrin la lot imediat după episodul mexican” “Eu n-am să fac cu tine ce-a făcut Ramsey cu Greaves şi Valcareggi cu Rivera”, i-ar fi explicat tehnicianul lui Dobrin la prima convocare, conform aceleiaşi cărţi.

În privinţa temporizării, stilul acesta şi-a pus amprenta mulţi ani la echipa naţională a României, iar cel mai strălucit exemplu de discipol al “profesor” s-a numit Mircea Lucescu. Semnificativ este faptul că, după ce FRF a renunţat la Niculescu în 1973 în mare parte din cauza reacţiilor negative la “temporizare”, a fost adus un tehnician ultraofensiv la naţională, Valentin Stănescu, care şi-a încheiat mandatul, temporizând ca predecesorul său.