Şase luni cu PSD

România de anul trecut păstra aparenţele unei democraţii, încă ţinută pe marginea prăpastiei de câteva fire miraculoase. Acum execută un salt avântat fără paraşută, în speranţa că va ateriza pe o saltea de puf. O combinaţie între deriva instituţiilor fundamentale, subminarea statului de drept, neonorarea obligaţiilor strategice externe şi sacrificarea echilibrelor financiare prefigurează furtuna perfectă.

Apariţia unui actor instituţional cu puteri nelimitate. Ca un făcut, în ultimele luni, cel mai înalt for juridic al statului, Curtea Constituţională a luat-o razna. Sub preşedinţia lui Valer Dorneanu, sedusă de propria superputere, CCR legiferează „general-obligatoriu” şi „definitiv” în interesul PSD. CCR s-a reinventat şi a început să facă treaburile murdare odată cu retragerea ordonanţei 13.

Simplificând cât se poate, pentru a-l scăpa pe Liviu Dragnea de închisoare, CCR a impus Parlamentului fixarea unui prag al prejudiciului pentru abuzul în serviciu. Un prag inexistent în vreo democraţie occidentală, pe care CCR l-a tras de păr dintr-un raport al Comisiei de la Veneţia. CCR mai impune Parlamentului să legifereze un tratament nediscriminatoriu între parlamentari şi miniştri, fără condiţionalităţi de cazier, pentru accederea în funcţii. Vizat este acelaşi infractor Dragnea. Uluitor, în CCR judecătorilor le-au fost interzise opiniile concurente, ca semn al unei gândiri „unice şi corecte”, anunţând că am intrat într-un alt design juridic al statului.

DNA, sub asalt. Nu a fost deloc o surpriză. Dar intensitatea şi diversitatea tacticilor folosite în subminarea încrederii şi activităţii acestei instituţii au fost peste orice închipuire. PSD nu a fost singur în ofensiva mediatico-politică; i-au sărit în ajutor foşti preşedinţi, foşti şefi ai DNA, procurori cunoscuţi, încât acum se pune întrebarea: câte luni la conducere mai are Laura Codruţa Kovesi? Oricum, DNA nu mai are aceeaşi capacitate de acţiune, pentru că legislaţia a fost ciuntită. Să ne gândim doar la efectele redefinirii conflictului de interese.

Sabotarea intereselor strategice ale României. Deşi subscrie la ceea ce a devenit o mantră – 2% din PIB pentru apărare, Guvernul PSD nu reuşeşte să îndeplinească această obligaţie. În ciuda angajamentelor externe luate la cel mai înalt nivel, programele de finanţare a armatei, toate contractele de înzestrare, dotare şi modernizare tehnică a armatei sunt sistematic amânate, anulate sau suspendate. Simptomatic, Planul Naţional de Înzestrare a Armatei a fost restras din CSAT, fiindcă lipseşte angajamentul alocării a 2% din PIB.

Fără să o spună răspicat, PSD a intrat într-un război cu capitalismul, cu piaţa liberă, adică cu bunăstarea. Îi este încă neclar cum să-i rupă picioarele, fără să-şi pună capul la bătaie. Să o recunoaştem, e perseverent. Numai unui mediu de afaceri pe care-l urăşti profund şi fără speranţă de iertare îi rezervi surprize precum impozitul pe cifra de afaceri. Aşa se face că, înainte de a-şi lua un consultant fiscal, un om de afaceri înţelept din România trebuie să-şi găsească un foarte bun psiholog. Nevroza mediului de afaceri creşte după fiecare şedinţă a PSD pe marginea programului imprevizibil de guvernare al PSD. Se anunţă mereu noi taxe, char variante ale unui nou sistem de impozitare; de fapt, fantasmagorie veche. Altfel, deşi istoria ultimelor opt decenii îl contrazice la toate capitolele şi datele, PSD se străduie, neabătut, să ne contrazică: statul trebuie să devină dominant în economie. Pesemne, ce-l mai încurcă e că nu găseşte tocmai oamenii potriviţi. Orice-ar face, nimereşte aceleaşi sinecuri, manechini din show-biz, puşi la administrarea companiilor naţionale. Aşteptăm Fondul Suveran de Investiţii, raiul nepotismului fără frontiere.

Cât de scump vom plăti? Depinde în ce moment societatea se va trezi din mirajul creşterilor de salarii şi piere iluzia bugetelor făcute doar pentru consum. O nouă criză globală ne poate veni frăţeşte în ajutor, grăbind prăbuşirea castelului de nisip pe care se bazează modelul economic şi social al PSD.