Scepticul la comandă (I)

Aflat la cea de-a 25-a ediţie, Târgul de carte LIBREX din acest an a avut drept conferenţiari-invitaţi pe doi dintre cei mai vechi prieteni parizieni ai manifestării pornite, după cum ştim, ca un salon al literaturii francofone şi latine: scriitorul şi jurnalistul Matei Vişniec şi antropologul, filozoful şi universitarul Claude Karnoouh. Cum acesta din urmă e un personaj care stârneşte, voit!, o serie întreagă de controverse, voi relua aici câteva dintre lucrurile amintite la prezentarea cărţii sale Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acţiune, Suceava: Ed. Alexandria, 2016, care a urmat dialogului nostru despre perspectivele sale critice asupra antropologiei.

Nimic mai straniu decât un Heimatloss, un om fără rădăcini stabile, un colindător al satului global care nu suportă constrângerile şi adresa fixă, un des-ţărat, care respinge, critic şi practic, globalizarea, deşi ea ar fi trebuit să-i fie cosubstanţială. Născut la Paris în 1940, cu bunici evrei protestanţi veniţi din Crimeea, vecini de-ai lui Troţki, cu o ramură poloneză decimată aproape în totalitate de nazişti la Auschwitz şi cu o altă pereche de bunici cu rădăcini hughenote franceze nu e de mirare să îl găsim pe Claude Karnoouh în tabăra agnosticilor activi, pentru care libertatea şi adevărul sunt mai presus de constrângerile religioase sau de grup. (În paranteză fie spus, curajul de a spune ce credea în apărarea libertăţii de cercetare pusă în discuţie în "afacerea Faurisson", i-a adus serioase necazuri în ciuda originilor sale evreieşti care îl plasau, pentru ofiţerul de Securitate care îl urmărea, în rândul elementelor duşmănoase, cu opinii tendenţioase despre România, "adept al extremismului semit"). Deşi detestat activ de o gloată superficială care ia de bune doar micile sale exerciţii polemice în spirit dâmboviţean de pe social media, sau minimalizat profesional de aşa-zişii mari specialişti provinciali din universităţile româneşti (şi unii, şi alţii nu numai necititori ai cărţilor scrise de el, dar, în bună măsură, incapabili să-i urmărească traseul sinuos şi arborescent al gândirii), Claude Karnoouh trebuie citit, în primul rând, ca un autor care detestă ipocrizia de orice fel, socială, diplomatică, universitară şi care expune trufaş şi liber exact ceea ce gândeşte, fără compromisuri. Şi care, după cum spuneam, în ciuda deriziunilor de tot felul, se dovedeşte în scris extrem de pedant şi argumentat, cu subsoluri savante şi cu conexiuni intelectuale dintre cele mai rafinate fiind, nu de puţine ori, fin ironic cu detractorii săi mult mai rudimentari şi înceţi la minte, degrabă înghiţitori şi propagatori de clişee. E posibil să existe, desigur, şi un soi de zel compensatoriu al unui autor care şi-a pornit cariera cu studii de fizică şi chimie, antropologia structurală şi apoi filosofia lui Heidegger, devenind abia pe parcurs zonele sale de interes şi competenţă. În orice caz, în ce mă priveşte, îl văd în acest volum de eseuri ca pe un autor matur de filosofie critică aplicată pe teme fierbinţi de geopolitică şi de identitate intelectuală europeană.

Tema principală a acestui volum este, în acord cu euroscepticismul declarat al autorului, analiza critică a modului cum paradigma culturală şi civilizatorie iudeo-creştină, întruchipată instituţional de Uniunea Europeană, "îşi extinde sinele" la nivel planetar, în încercarea de a impune tuturor un model societal şi cultural bazat pe consum şi credite. Această extindere continuă a graniţelor modelului capitalist este supusă unei deconstrucţii genealogice care pleacă de la bătălia de la Marignan (1515) când tehnica (inginerii care toarnă tunurile plus capacitatea de a calcula traiectoriile etc.) îngemănată cu decizia elitei politice (regele care a decis să umple tunurile cu piroane şi schije de fier) decimează crunt masa pedestraşilor din infanteria elveţiană, cea mai bună din lume în acel moment, cu pierderi minime pentru armata franceză, realizând o victorie de proporţii care schimbă faţa continentului. E destul de evident că autorul foloseşte această metaforă pentru a sublinia, pe urmele lui Marx, coerenţa internă dintre dezvoltarea mijloacelor de producţie ca mecanism de creare de dominaţie şi plusvaloare şi caracterul necesar al războiului, singura variabilă care reduce criza inevitabilă provocată de caracterul ciclic al dezvoltării capitaliste. Deşi Karnoouh foloseşte retorica stigmatizării războiului de cucerire doar pentru deconstrucţia colonialismului de stat catolic (ca un bun protestant, ar remarca maliţioşii!), plasând astfel epurările genocidare din Lumea Nouă ca fiind deschiderile genealogice ale masacrelor colonialiste sau ale ororilor secolului XX, tema cuceririi insidioase prin exportul obişnuinţelor societăţii de consum dublate de capcana creditării pentru "nevoi personale" ca politică de cucerire este şi ea detaliat şi interesant dezbătută. Claude Karnoouh nu face vreun secret din simpatiile sale comuniste şi discută fără sfială, dar cu o interesantă bibliografie, despre implicarea intelectuală, despre lipsa de inocenţă a amestectului în activitatea politică şi despre cum intelectualii vor să fie prezenţi în lumea deciziilor guvernamentale, fără însă a se murdări cu, hai să zicem, "noroiul" politicii. Laşi, nehotărâţi şi colaboraţionişti, de regulă, intelectualii rămân cuminţi în zona  sigură a metaforelor şi a conceptelor. Ca un bun comandant de grupă (din cauza activităţii politice în rândurile organizaţiei de tineret a Partidului Comunist Francez, a fost încorporat cu forţa, retrăgându-i-se dreptul de a-şi termina întâi studiile, fiind trimis, la 20 de ani, în războiul din Algeria), Karnoouh îi ia de urechi şi îi trimite la luptă pe intelectualii aşa-zişi "de stânga", promovând sonor scepticismul în acţiune. (Continuare în ediţia Ziarului de Iaşi din 24 mai)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor