Simţul ridicolului

Odată cu venirea căldurii mi-am scos scuterul la stradă şi, după primele ture mi-am amintit ce înseamnă, de fapt, să fii scuterist: să ai un mare curaj de a merge pe străzi alături de bolizii furioşi ai românilor grăbiţi care te consideră un defect al carosabilului, un fel de excrescenţă inutilă, să ştii să fentezi loviturile de karate, bâte ciobăneşti şi pietre ale românilor care văd scuterele ca fiind nişte fiinţe inferioare chiar şi mormolocilor de broască, să te fereşti de scuipături din autobuze, tramvaie, maxi-taxi-uri, taxiuri, de câinii comunitari care te văd ca pe o pradă sau ameninţare la teritoriul lor şi, în sfârşit, să rezişti ironiilor de tot felul ale cunoştinţelor sau străinilor şi la insultele directe ale celorlalţi care te reperează şi care pur şi simplu consideră că trebuie să aibă ceva cu tine din oficiu.

Scuterul, deşi e mai mare şi mai puternic decât o bicicletă, are o imagine mult mai proastă în faţa românului decât cea din urmă, chiar dacă aceasta e din start pe ultimele locuri în clasamentul simpatiilor. O fi probabil din cauza aspectului neserios, de jucărie, cumulat cu poziţia cumva de moşneag pe scăunel în faţa mesei a conducătorului, plus casca acestuia care îi şterge din imagine faţa, transformându-l într-un tip de om generalizat, asemănător unui clovn cu nasul roşu, părul colorat şi haine uşchite. O motocicletă de curse are altfel de primire, cu aspectul ei sclipitor, accesoriile ochioase şi în plus costumaţia de piele cu flăcări a conducătorului, nu mai vorbesc de poziţia acestuia, aplecată în faţă, care sugerează atacul, concentrarea, seriozitatea maximă şi priceperea indubitabilă.

Eu, în continuare, mă ţin de vehiculul meu handicapat pentru că îl consider cel mai inspirat mijloc de transport urban care există până acum, indiferent de impedimente. Evident că îmi doresc în secret să fiu respectat în trafic, lăsat în pace de pietoni şi animale, înţeles de cunoştinţe, dar mi-e teamă că e cam departe acest vis.

Făcând o analiză a tuturor acestor aspecte am ajuns la concluzia că, totuşi, cea mai gravă acuză adusă unui scuterist e aceea că nu pare serios şi că e chiar ridicol. Adică nici un om la locul lui nu va călări în viaţa sa un scuter tocmai din acest motiv, pentru că ar părea ridicol. Trebuie neapărat să renunţi la pretenţia de om cu onoare ca să te cocoţi în şaua aceea. Nu ştiu şi nici nu înţeleg de unde a pornit această idee, cert e că este puternic imprimată în cultura românească, deşi aceasta a făcut de curând cunoştinţă cu respectivul mijloc de transport.

E ridicol să mergi pe scuter la şcoală în calitate de profesor, la spital în calitate de doctor de valoare, credibil, la birou în calitate de şef ş.a.m.d. Deodată, dacă adopţi poziţia de scuterist şi îţi pui pe cap casca aceea “degradantă”, nu mai eşti credibil. Adică cine în România ar vrea să facă afaceri cu unul care vine la “meeting-ul” de “business” călare pe un scuter? Ce bancă ar da credit unui cetăţean care intră în biroul de credite cu cască la subsuoară şi vestă reflectorizantă pe el? Ce pacient s-ar da pe mâna unui chirurg care şi-a parcat scuterul în faţa cabinetului medical? Ce fată întreagă la minte ar accepta o a doua întâlnire cu un băiat care apare de după colţ pârţâind pe două roţi minuscule? Nimeni, şi asta e o garanţie. Şi acelaşi lucru s-ar întâmpla chiar în cazul în care individul respectiv ar avea în geantă dovezi nemăsurate ale seriozităţii, experienţei, credibilităţii lui. Şi milioane de bani în bancă…

Din această pricină recunosc că am invidiat tot timpul popoarele care nu pun mare preţ pe aspectul exterior al omului, ci doar pe cel interior. Adică acolo unde persoana din spatele ghişeului, de lângă tine sau de la capătul celălalt al telefonului vorbeşte respectuos cu tine chiar dacă eşti îmbrăcat în zdrenţe, dacă ai venit cu bicicleta, rolele, scuterul sau călare pe un ponei de jucărie şi vorbeşti piţigăiat sau pe nas. Chiar dacă pari un pic pueril în exprimare, ai părul neîngrijit, colorat în felurite nuanţe, cu creastă de punk, ai suzetă în gură, tricou cu femei dezbrăcate, ruj pe toată faţa, pantalonii rupţi în fund. Da, mi-am dorit oameni profunzi în jurul meu care să nu te judece după prima impresie şi să îţi acorde o şansă până în ultima clipă.

Românii, în acest moment, nu au această îngăduinţă unii faţă de ceilalţi. Toţi par a avea un simţ al ridicolului arhidezvoltat şi din această pricină bănuiesc pe oricine a fi nedemn de respect şi încredere la cea mai mică scăpare a aspectului exterior. Felul cum te îmbraci, de exemplu, îţi conferă în ţara noastră un credit imens. Poţi fi un idiot fără scăpare, dar, dacă eşti costumat la patru ace, vei avea cu siguranţă şanse uriaşe să porneşti cu un mare pas drept într-o relaţie de afaceri, de serviciu sau de amor. Avem o mulţime de femei frumoase, e drept, pe străzile României de rişti să faci entorsă la gât, dar câte oare dintre acestea sunt cu adevărat plăcute la aspect, interesante în gândire, inteligente sau chiar frumoase după ce îşi dau toate accesoriile şi boielile jos şi încep să îţi vorbească? Mult mai puţine, cu siguranţă.

Am crescut cu ideea aceasta greşită, că aspectul contează cel mai mult. Îi respectăm, dar de la distanţă, ca un fapt divers, pe cetăţenii din alte părţi care merg la serviciu zilnic pe biciclete şi nu în cele mai scumpe maşini, pe milionarii care se îmbracă în haine ieftine şi nearătoase. Le apreciem deschiderea, dar, dacă ar veni pe străzile noastre cu siguranţă nu am şti să îi recunoaştem… Aici te repezi, tutuindu-l din prima, la un biciclist care se întâmplă să fie în faţa ta la un moment dat întârziindu-ţi demarajul cu 3 secunde, claxonezi fără ezitare un om care poartă o haină veche şi merge încet pe trecerea de pietoni, nu bagi în seamă o femeie neîngrijită, refuzi orice relaţie cu cineva care are scăpări vestimentare mai mult sau mai puţin grave, scăpând astfel o lume întreagă ce poate fi interesantă şi o mare surpriză ascunsă de descoperit.

Simţul ridicolului ar trebui să se manifeste atunci când o persoană se face de râs prin inepţiile pe care le spune, prin lipsa de logică, de coerenţă, prin faptele degradante, dezonorante, neserioase pe care le comite, prin mimetismul ieftin, urâţenia sufletească de care dă dovadă, prostia incontrolabilă exteriorizată fără menajamente în faţa celorlalţi. Prin ceea ce este ea de fapt. Doar atunci, în rest, fiecare om are dreptul la respect şi înţelegere din oficiu…

Briscan Zara este scriitor şi publicist