Spiritul Junimii: mai e viu la Iaşi?

Din câte ar fi de comentat din săptămâna scursă de la articolul anterior, aleg să scriu despre Colocviul, realizat în colaborare de Comisia de Istoria şi Teoria Artei (Academia Română – filiala Iaşi) şi Catedra de Literatură română “G. Ibrăileanu” (UAIC), consacrat sărbătoririi a 150 de ani de la înfiinţarea celebrei Societăţi culturale ieşene. Nu a fost singura manifestare, la ea “acasă”, precedată fiind de un mai timpuriu colocviu (martie) organizat de Institutul de Filologie română “Alexandru Philippide”, coordonat atunci de colegul Eugen Munteanu. Dar 2013 trebuie socotit, integral, cel puţin la noi, în Iaşi, Anul Junimii.

Genericul de acum, Spiritul Junimii, în epocă şi în posteritate, a grupat cinci comunicări (din zece: celelalte, pe teme privind artele) care au subliniat valenţele perene ale strategiei culturale de la Junimea, în special deschiderea cultivată de Maiorescu şi de companionii săi, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat mai târziu, în istoria esenţială a devenirii culturii noastre: nici principii programatice rigide, nici limitări tematice sau de formulă estetică, totul în avantajul unei autentice creativităţi stimulate de o libertate totală, cum o şi dovedesc roadele (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu, pentru a rămâne doar la literatură). Domnea la Junimea o singură cerinţă: să fie artă literară (nu “artă pentru artă”, atribuită fals de propaganda “culturală” comunistă, deranjată de “autonomia esteticului”, moştenire vitală, maioresciană, şi deloc confundabilă cu clişeul “artei pentru artă”). Deviza Societăţii (nu “sloganul”), “Intră cine vrea, rămâne cine poate”, asta şi spunea, că rămân doar cei care creează valori estetice, nu efemeridă, nu “ecouri” pliate mimetic pe ce lansaseră alţii, nu simulacre de valori, de opere.

Se mai poartă “azi”, la Iaşi, aşa o libertate, aşa o convergenţă de spirit creator, de energice orgolii literare şi artistice, o tot atât de rodnică complementaritate între actul critic, modelator de gust, şi, de cealaltă parte, creativitatea autorilor, a producătorilor de “bunuri simbolice”? Sigur, sunt alte timpuri, a trecut atâta vreme între “atunci” şi “acum”. Şi nu fără separări, în grupuri şi grupări, în alianţe adverse, polarizate: “Viaţa românească” (Ibrăileanu şi cercul revistei) vs “Zburătorul” (Lovinescu şi gruparea), altfel spus: “specificul naţional” vs “sincronizare şi diferenţiere”. Polarizare, polemici, tensiuni: oare de ce? De dragul vreunor orgolii? “Gelozii” provinciale faţă de Capitală? Conservatorism/ “tradiţionalism” ieşean/ moldav vs modernism bucureştean? Da, pentru ultima propoziţie, eliptică de predicat, dar graţie “conservatorismului” de la noi, ca şi graţie modernismului de la ei, literatura română interbelică e mai bogată şi mai diversificată, cu Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi alţi “zburătorişti”, dar şi cu Sadoveanu, Al.A. Philippide, Ionel Teodoreanu şi alţi “vieţişti” (şi să nu-i uităm nici pe gândirişti).

Totuşi, în trecerea de la epoca Junimii la grupările tocmai pomenite, ceva esenţial a intervenit, cu urmări nu numai benefice: nici Maiorescu, nici nimeni altcineva nu propovăduia în Societatea ieşeană vreo “sincronizare” şi uitaţi-vă câtă “diferenţiere” era, autorii ei realizându-şi vocaţiile, potenţialul fiecăruia. Din păcate, scriitorii de azi, nu numai de la Iaşi, suferă, de multe ori, de un soi de “amnezie” parţială, “selectivă”: nu-şi mai aduc aminte de insistenţa lui Lovinescu asupra diferenţierii. Şi e grav, pentru că “sincronizarea” fără diferenţiere riscă să devină – şi cel mai adesea chiar devine – maimuţăreală curată, mimetism băţos, convins că “rupe gura târgului” imitând ceea ce “modelele” urmate s-au plictisit demult să mai facă. Mai ales că nu rareori, se eşuează în tiparele imitatorilor imitatorilor… “Deviza” e în Caragiale, vor (ei, nu şi noi) să avem “faliţii noştri”.

Nu i-ar fi stat bine, la FILIT (aplaudat pe drept), unei dezbateri, cu invitaţi din toată România şi de peste hotare, consacrate Junimii – 150? Sugestie pentru următoarea ediţie, cu un mic retuş: 151. E clar: s-a vrut propulsarea valorilor tinere, contemporane şi e normal. Şi mai normal ar fi fost, fără “excluderea” trecutului: nu multe alte candidate la statutul de Capitală culturală europeană au temeiuri comparabile cu ale Iaşului pentru un astfel de îndreptăţit orgoliu istoric. Poate doar Craiova Olguţei Vasilescu, modestă foc, care nu vede decât un singur contracandidat (Clujul), miopia primăriţei având de furcă, pur “oftalmologic”, nu altfel, căci nu ne îndoim de cultura-i, cu distanţa până la Iaşi, inaccesibilă “retinei” sale intelectuale. Şi tot în Spiritul peren al Junimii, chiar în “litera” semantismului numelui ei, păstrăm, nu numai eu, ci atâţia ieşeni, convingerea că FILIT poate şi va deveni un liant al solidarizării tuturor competenţelor, devotamentelor şi energiilor dedicate Ideii Iaşi – Capitală culturală europeană, fără acaparări, fără eliminări şi marginalizări, fără “excomunicări”, totul subordonându-se unui Proiect crucial, de anvergură strategică, de deprovincializare a Iaşului cultural, de restaurare a unui îndreptăţit orgoliu creator şi stimulator de creativitate. Aşa să ne ajute Dumneazeu (dar nu numai El, ci şi foruri ceva mai pământene)!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video