Studiu de caz cu politicieni şi ecologişti

Dl. Ponta declara zilele trecute, pentru a explica dezarmantele sale volute de opinie, că iniţial s-a declarat împotriva proiectului Roşia Montană pentru că acesta era sprijinit de Traian Băsescu. E o declaraţie aiuritoare, probabil mult mai puţin comentată decât ar fi meritat, demnă de Mr. Bean, dar greu de imaginat din partea primului ministru al unei ţări cu 20 de milioane de locuitori din Uniunea Europeană. Deci acesta a fost motivul pentru care, şi în moţiunea de cenzură prin care a fost demis guvernul Ungureanu, şi în programul cu care USL a câştigat alegerile, actuala putere se pronunţa ferm atât împotriva exploatării aurifere de la Roşia Montană, cât şi împotriva gazelor de şist. Altfel spus, nu analizele de oportunitate, criteriile economice sau riscurile ecologice au contat atunci în formularea unor poziţii politice cu impact major pentru ţară, ci doar faptul că marele duşman politic, Traian Băsescu, susţinea aceste două proiecte. Oricâtă înţelegere ar avea cineva faţă de lejeritatea specifică în general declaraţiilor politice atingem în acest caz un maxim de iresponsabilitate periculos. Cineva descria plastic situaţia, cu un umor mai degrabă negru: este ca şi când în cabina de comandă a avionului numit România ar fi scăpat nişte maimuţe care se joacă cu manşa şi butoanele de pe bord.

Explicaţiile lui Victor Ponta vin pe fondul protestelor ecologiste din Bucureşti şi din alte oraşe din ţară şi străinătate după ce premierul practic s-a ascuns sub pat zile în şir incapabil să formuleze şi să susţină o poziţie coerentă pe acest subiect. Ca degringolada să fie completă celălalt co-preşedinte USL, Crin Antonescu, a decis că e mai util din punct de vedere electoral să fii contra proiectului Roşia Montană, fără să se mai obosească să ne ofere şi motivele care l-au făcut să ia această decizie. Am ajuns astfel, neverosimil, ca o putere care controlează peste 70 de procente din Parlament să-şi schimbe peste noapte radical poziţia în urma unor demonstraţii de stradă care au strâns între 10 şi 15 mii de participanţi. Ceeac e e relevant aici nu e dacă protestatarii aveau sau nu dreptate, discuţia din acest punct de vedere e mult mai largă şi mai complicată, ci fragilitatea stupefiantă a unei puteri care dispune de cea mai copleşitoare majoritate parlamentară din 1990 încoace.

Situaţia e cu atât mai îngrijorătoare cu cât e vorba de subiecte majore care, dincolo de registrul emoţional, trebuie tratate cu maximă seriozitate. Preocupările legate de mediul înconjurător sunt, fără îndoială, legitime, dar excesele în abordarea acestora ne duc pe un drum înfundat. Există un gen de ecologism radical care e de regulă complet opac la argumentele raţionale. Unul dintre participanţii foarte activi la protestele din Piaţa Universităţii îmi spunea zilele trecute că ar trebui să renunţăm şi la centrala de la Cernavodă, datorită riscului nuclear, şi la centralele pe cărbune care sunt poluante.

Riscul nuclear nu e deloc unul imaginar, am văzut ce s-a întâmplat la Fukushima, după cum şi centralele pe cărbune sunt cele mai poluante, motiv pentru care americanii renunţă treptat la ele şi le înlocuiesc cu cele pe gaz. Numai că manifestanţii sunt şi împotriva gazelor de şist aşa că dacă ar fi să implementăm un astfel de program radical am ajunge într-un impas major: un deficit energetic major, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru (diminuarea activităţiie economice, şomaj, explozia preţurilor la utilităţi) şi o accentuată dependenţă faţă de importurile de gaze din Rusia. Pentru că sursele alternative precum energia eoliană sau cea solară nu le pot înlocui în viitorul previzibil pe cele tradiţionale.

De aceea o abordare viabilă presupune în egală măsură diminuarea la maximum a riscurilor şi poluării, introducerea unor tehnologii care să reducă drastic consumurile energetice şi identificarea unor noi resurse de energie curată. Asta e şi ceea ce au făcut în ultimele două decenii ţările occidentale astfel încât ponderea totală a acestora în emisia de carbon la nivel global a scăzut la 25 de procente. Problema în acest moment o reprezintă în tot mai mare măsură economiile emergente, în special China, unde gradul de poluare a devenit critic în anumite zone. În aceste condiţii e extrem de important ca actuala putere, întreaga clasă politică, să fie în stare să abordeze coerent şi argumentat la nivelul dezbaterii publice astfel de teme cu mare încărcătură emoţională, dar şi cu un risc de derapaj ridicat. Din păcate însă nu sunt deloc semne încurajatoare din acest punct de vedere.

Dar cine sunt manifestanţii care i-au speriat într-un aşa un hal pe domnii Ponta şi Antonescu? Iată o întrebare care s-a pus adesea în ultimele zile. În primul rând trebuie spus că organizatorii s-au dovedit a fi tacticieni remarcabili în gestionarea protestelor şi excelenţi comunicatori. Se mobilizează rapid, reacţionează imediat la declaraţiile din mass media tradiţionale (pe care nu se bazează şi pe care o critică vehement), sunt imaginativi nu doar în conceperea sloganurilor, ci şi în mişcările de stradă utilizând biciclişti sau femei cu landouri pentru a penetra cordoanele de jandarmi. Până acum au reuşit să evite violenţele şi au creat o atmosferă remarcabilă în Piaţa Universităţii. Sigur, Roşia Montană şi cianurile au fost subiectul dominant, dar mulţi dintre manifestanţi nu ştiu de fapt mare lucru despre ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo (probabil că la fel de mulţi nici nu ştiu foarte precis unde se află Roşia Montană). Pentru că spectrul nemulţumirilor este mult mai larg, dominantă fiind neîncrederea generalizată în clasa politică. Prezente sunt şi atitudinile radicale de stânga, anti-capitaliste. Asta poate părea surprinzător pentru generaţiile care au trecut prin comunism, dar să nu uităm că pentru tinerii de astăzi ceea ce s-a întâmplat înainte de 1989 e doar ceva abstract, fără nici un fel de încărcătură emoţională. Problema e că dacă acest tip de nemulţumiri generalizate sunt legitime o agenda de revendicări radicalizată şi nerealistă poate fi contraproductivă. E cool să fii ecologist, dar marile provocări ale României sunt totuşi de altă natură. Iar dacă ne uităm atent în jurul nostru nu putem să nu vedem că valorile si atitudinile dominante din societate au creat clasa politică pe care o avem astăzi. Ceea ce scria Caragiale acum o sută de ani e la fel de valabil si astăzi. E o realitate neplăcută pe care, e greu de crezut că doar protestele anti-establishment, oricât de simpatice ar fi ele, o pot schimba cu uşurinţă.