Sunete fără conservanţi

Multe sunete, ca şi obiectele care le generează, sunt pe cale de dispariţie. E drept, ele nu dispar cu adevărat, încă mai există undeva, în exterior, dar în mintea noastră, a oamenilor moderni, ele se sting, se estompează din ce în ce mai mult, ajungând simple zgomote imperceptibile în spaţiul infinit.

Când suntem copii auzim sunetele în cu totul altă manieră. Le distingem pe toate fără selecţie şi ne influenţează plenar mare parte din gândire şi simţire. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, facem selecţii din ce în ce mai drastic până ce ajungem să mergem doar cu căştile pe urechi şi să nu auzim nimic altceva decât ceea ce dorim şi am selectat noi pe playlist.

Evoluţia omului, din punctul de vedere al sunetelor pe care le percepe el din mediul înconjurător, este pe cât de fascinantă, pe atât de tristă. În primele zile de la naştere sunetele sunt printre singurele elemente din exterior, pe lângă cele tactile şi olfactive, care ne asaltează cu amplitudinea şi mulţimea lor. Până atunci le percepeam prin lichidul placentei, difuz oarecum, neclar. Dar când nimic nu mai există între urechea noastră şi aerul înconjurător sunetele devin aproape agresive. Cine îşi curăţă prima oară în viaţă urechile de ceară ştie despre ce vorbesc. Atunci ai senzaţia că la fiecare deschidere şi închidere de uşă are loc o explozie nucleară, iar fiecare şoaptă este un urlet.

Apoi, când celelalte simţuri vin din urmă, auzul începe să piardă primul loc lăsând întâietate vederii care va rămâne principalul simţ ce ne domină viaţa. Conform studiilor specialiştilor, cam 80% din ceea ce preluăm din mediul exterior vine prin vedere, pentru restul luptându-se celelalte simţuri. Cu cât omul devine mai matur, mai conştient şi mai stăpân pe el şi pe simţurile sale, auzul rămâne doar un instrument care îi serveşte strictul necesar.

Astfel, trăim toată viaţa cu amintiri ale simţurilor noastre pe care nu le mai putem percepe. Sunetele copilăriei par a fi cu totul pierdute, deşi ele sunt la îndemână, pot fi accesate oricând, dar noi, maturii nu mai avem disponibilitatea, răbdarea, urechea să le mai ascultăm. Pentru că acum, în viaţa adultă, mintea este cea care domină totul, mintea conştientă ne spune ce să facem şi ea merge cu liderul, cu vederea. Gândurile ni se zbat permanent de pereţii creierului şi generează propriile imagini şi sunete, iar din cauza acestora nu mai auzim nimic. Suferim mare parte din viaţă de surzenie cronică.

Atenţia noastră nu mai este distributivă asemenea unui animal, ci unidirecţionată: înspre televizor, calculator, persoana sau lucrul din faţa ochilor noştri. E ciudat, dar perfect explicabil, ca atunci când cineva este la un calculator într-o cameră perfect izolată fonic, fără niciun alt zgomot care să perturbe liniştea, şi nu aude chemarea altei persoane aflate în aceeaşi încăpere la o distanţă mai mică de 3 metri de ea. Surzenia aceasta este una tipic umană.

Şi deodată simţim nevoia de sunetele naturii, ne este dor de ele, un dor venit dinăuntru. Dar chiar şi atunci preferăm să ascultăm la căşti triluri de păsărele în loc să mergem în pădure sau să ne deschidem bine, conştient, urechile în timp ce ne plimbăm prin parc. Ca să se întâmple asta ar trebui ca volumul sunetelor acestora să fie mărit de nu ştiu câte ori. Pentru că suntem moderni, dar surzi, bruiaţi permanent de propriile idei, gânduri, obsesii.

Un prieten a râs de mine când i-am mărturisit că, atunci când sunt singur în pădure, auzul mi se ascute şi încep să percep sunete pe care în mod normal nu le percep. Dar e adevărat, nu are cum să nu fie altfel. În linişte începem cu adevărat să auzim sunetele pe care până atunci le ignoram.

La ora actuală omului îi este din ce în ce mai greu să trăiască fără zgomotele artificiale. Se înconjoară pe cât de mult posibil cu cele pe care el le doreşte şi le controlează: televizorul, radioul, iPod-ul etc. Liniştea nu mai există nicăieri. Fugim din instinct către linişte, ne construim case la ţară în căutarea liniştii, mergem în vacanţe la munte şi la mare pentru a ne afunda în sunetele mamei natură, dar când ne aflăm acolo constatăm că ne ţiuie urechile. Nu ne este de ajuns, suntem cu totul pervertiţi. Chiar şi la iarbă verde trebuie să scoatem boxele afară şi să dăm muzica „noastră” la maximum. Sunetele simple, naturale nu mai sunt suficient de atrăgătoare pentru omul modern şi pretenţios, nu au complexitatea dorită căutată, anticipată, nu au ritm, bătaie, efect psihedelic care să îl scoată din amorţire. Unde mai pui că majoritatea sunt irepetitive, unice, pot fi ratate uşor. Muzica ar trebui să fie groovy, muzica trebuie să aibă conservanţi care să o menţină nealterată în mintea noastră mult timp.

Şi ştiţi ce se întâmplă? Natura reacţionează, îşi măreşte şi ea volumul. Într-un oraş aglomerat şi zgomotos, câinii vor lătra mai tare şi mai mult decât în pădure unde este linişte, la fel şi ciorile vor croncăni mai mult, peştii vor plescăi mai tare, pisicile vor mieuna mai strident, papagalii vor striga mai disperat. Totul se amplifică. Şi oamenii vor urla unii la alţii.