Timp, corporalitate şi psihologie

Acest lucru transpare uneori din modul în care performerii interacţionează pe scenă (momentul cu întinderea cutiei milei sau momentul cu muzicuţa), dar cel mai adesea este foarte bine disimulat.

Dacă avem în vedere faptul că interpreţii nu se raportează la un personaj ficţional, ci la oameni în carne şi oase, putem considera că cei patru surprind diverse ipostaze psihologice, ca performeri. Însă am reţineri în a defini spectacolul în vreun fel anume. Dincolo de etichete, reţin capacitatea celor patru de a construi situaţii simpatice din nimic, umorul şi spiritul de echipă. La început pe rând, iar mai apoi împreună, Alexandra Cantemir, Maria Elena Câmpean, Genovel Alexa şi Lucian Valacu preiau ştafeta unul de la altul şi mulează situaţia scenică, în funcţie de propria corporalitate şi psihologie. Astfel că Alexandra Cantemir apare ca fiind sensibilă la calităţile tactile ale lucrurilor şi ludică, Maria Elena Câmpean – inclinată spre a da curs celor mai subtile nevroze ale oamenilor, Genovel Alexa – empatic, sintetizând într-un mod comic o situaţie de la care s-a plecat, iar Lucian Valacu – realist şi adaptabil.

Practic, punctul de plecare al unei coregrafii pantomimice îl poate constitui orice: imperfecţiunile peretelui, simularea unei acţiuni oarecare, cum ar fi aceea de a şterge un geam sau o chestiune care interesează în mod deosebit: ”Ce este timpul?”. În legătură cu aceasta, se mai pune problema locului creării timpului în economia întregii creaţii. Reluarea aceleiaşi situaţii, trecând-o prin diverse modalităţi de interpretare, specifice stilului fiecărui actor prezent pe scenă, conferă perspective diferite asupra răspunsurilor. Dat fiind titlul spectacolului, mă gândesc că tema timpului nu are cum să lipsească din suita de exerciţii de mişcare scenică. Şi nici soluţia: timpul a fost ”inventat” pentru a-l ”încarcera” pe om, pentru a-i conferi o limită existenţială. Iar în cazul de faţă – timpul reprezintă unitatea celor 60 de minute de spectacol, de la care spectatorii nu se pot sustrage. Timpul în care se derulează mişcarea scenică şi în care sunt construite replicile este direcţionat de la un performer la altul, iar timpul spectatorilor se pliază pe temporalitatea celor patru performeri.

Exerciţiile de mişcare scenică devin tot mai complexe pe măsură ce trecem de jumătatea celor 60 de minute. Actorii încep să lucreze doi câte doi, planurile se suprapun, situaţiile iau naştere cu repeziciune unele din altele. În mod alternativ, aceştia interpretează categorii de vârstă diferite (copii, adulţi), psihologii variate, folosindu-se de propriul corp şi de accesoriile pe care le au asupra lor (o eşarfă, o clamă de păr). Spectacolul devine relevant pentru a demonstra că actorul nu are nevoie de foarte mult pentru a fura o oră din viaţa celor care îl privesc. Ca într-un joc: ”Eu mă uit la tine şi… tu te uiţi la mine. (…) I-ai numărat pe toţi?”.

În al doilea rând, devine relevant cum ipostazele iau naştere în mod diferit. Unul şi acelaşi personaj poate fi interpretat în mod diferit, în funcţie de persoana aleasă să-l întruchipeze. Astfel, Andreea David pare să fi descoperit şi punctat prin atelierele de mişcare scenică, din care a rezultat acest ”performance-laborator”, un indefinibil work in progress, acele calităţi care îi particularizează pe cei cu care a lucrat. Inspiraţia devine termenul-cheie pentru actor. Automatizarea rolului este evitată – pe baza a ceea ce actorii au învăţat despre propria corporalitate şi psihologie, se caută sondarea limitelor imaginaţiei. Dar şi valorificarea unor situaţii comune, care devin imprevizibile pentru actorii înşişi (chemarea şi alungarea spectatorului care afirmase că ştie să cânte la muzicuţă) sau neobişnuite prin inspiraţia de care dau dovadă.

Chiar dacă actorii sunt liberi să improvizeze, se simte lucrul coregrafei, deoarece aceştia sunt foarte conştienţi de propriile abilităţi şi mizează pe comic ori pe psihologic, date fiind atuurile pe care le au. În acelaşi timp, o bună coordonare a corpului este esenţială în cazul de faţă. Aşa cum reiese din momentele în care, absurd sau realist, mai calm sau mai tumultuos, cei patru improvizează plecând de la melodia Bang, bang. Fără o deplină conştientizare a propriului corp, un asemenea moment, în care o parte a corpului este izolată şi transformată în element independent, nu ar fi devenit posibil. Obiectivarea unui membru al trupului, înstrăinarea propriei corporalităţi constituie motivul pentru care momentul este haios, chiar înainte de a deveni ilar prin transformarea pantomimei în parodie.

Spectacolul reprezintă un proiect finanţat de Primăria Municipiului Iaşi, parte a programului UnderAct prin care se acordă rezidenţe artistice tinerilor creatori. Performerul Andreea David este format la şi activează în cadrul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. A studiat la Viena şi la Montpellier. A participat la festivaluri de dans contemporan, precum: ImPuls Tanz – Vienna International Dance Festival, eXplore dance festival – Bucharest International Contemporary Dance and Performance Festival sau Festivalul Temps d’Images din Cluj. A pus bazele ”Laboratorului de practici comune”, de experimentare a practicilor performative şi coregrafice de grup, la Centrul Naţional al Dansului.

(60 Minutes Out of 8640 de Andreea David, în colaborare cu Alexandra Cantemir, Maria Elena Câmpean, Genovel Alexa şi Lucian Valacu, producător: Asociaţia FaPt – Fabrica de Artă şi Producţie Teatrală, Underground The Pub, 5 martie 2017)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)