Tinereţe legionară?

A existat şi încă mai există, în ultimii 20 de ani, o savoare cel mai adesea nedocumentată a înfierării păcatelor politice interbelice. Se vânează legionari, uneori se şi inventează adeziuni reprobabile (cazul Lucian Blaga). Problema este că aceste „deconspirări” se fac ignorând contextul şi, mai ales, dau naştere unor concluzii nu doar pripite, ci justiţiare, obtuze, care tind să pună în umbră opera autorilor respectivi. Aproape că mai mare patimă s-a investit în punerea la zid a păcatelor legionare ale unor Cioran, Noica, Eliade, decât în cea a compromisurilor uriaşe acceptate de majoritatea intelectualităţii în vremea comunismului. Trecutul apropiat este mai dificil de asumat decât cel îndepărtat, în special pentru că protagoniştii lui sunt şi protagoniştii de azi.

Pentru a putea sesiza câte nuanţe încap într-o asemenea opţiune politică, de tinereţe, într-o astfel de opţiune romantică, în esenţa ei, mă voi opri asupra unui critic literar cu un temperament special şi un destin contorsionat, de-a dreptul tragic pe alocuri: Ion Negoiţescu.

Paradoxal este că, dacă în publicistica literară autorul se dovedeşte a fi un oponent constant al subminării literaturii de către imperativele politice de coloratură naţionalistă, în cea politică el ia entuziast partea mişcării legionare, care tocmai pe o astfel de platformă ideologică îşi sprijinea demersul. Oricum, articolele cu pricina ne arată că implicarea scriitorului a fost ceva mai intensă decât paginile memorialistice lasă să se întrevadă. În Straja dragonilor, scriitorul are tendinţa de a minimaliza activitatea sa propagandistică: „Iată-mă deci nu numai student, ci şi legionar, în cămaşă verde, cu diagonală neagră şi pantaloni negri înfundaţi în cizmele ca smoala, mărşăluind ca militarii în formaţie, ziua pe străzile Sibiului, noaptea pe şoseaua ce duce de la Sibiu la Turnu-Roşu. Condeiul meu nu putea acum rămâne străin de această activitate înviorătoare. Am publicat vreo două articole fulminante în ziarul legionar local”. Există, nu mai încape vorbă, o nuanţă de ridicol în această poză resuscitată de memoria poate selectivă a autorului; cert este însă că el a scris mai mult de „vreo două articole”, în care se arată destul de prins de flama cauzei legionare. A le discuta, fie şi succint, mi se pare important. Asta mai întâi din respect pentru adevăr, apoi pentru a încerca să găsim şi explicaţia acestei adeziuni pătimaşe. Bineînţeles, nu e nimic acuzator aici, ci doar nevoia unei limpeziri a unei legende, căci ipostaza lui Nego defilând ţanţoş în harnaşament legionar s-a păstrat, de pildă, în epistolarul lui Ion D. Sîrbu.

Un lucru trebuie precizat mai întâi: aceste articole Ion Negoiţescu le scrie la vârsta de 19-20 de ani. Puţin după aceea fireşte că se dezice, amuzat, de toată povestea. Deocamdată compune adevărate imnuri „biruinţei legionare”, căreia îi descoperă rădăcini… tracice. Moartea ar fi nota acestei purificări victorioase a sufletului românesc, astfel încât „România legionară e încheierea – într-un fel – a unui proces istoric de ramificaţie, în adâncime, multimilenară”. După această acreditare abuzivă, concluzia, exaltată, nu are cum să întârzie: „Moartea legionară înseamnă învierea lui Hristos în om. Legiunea s-a întruchipat în Corneliu Codreanu, ideal suprem, concret şi mitic. În adevăr, Legiunea a existat neîntrerupt în istoria Neamului românesc. Ea a fost acea continuă cristalizare a moştenirii tracice: moartea”. Deocamdată aceste pledoarii se păstrează în linia unui lirism înflăcărat, lipsit de discernământ şi de viziune politică. Oricum, sinceritatea junelui student nu poate fi pusă la îndoială, căci nu e vorba de oportunism aici, ci doar de neputinţa de a înţelege pericolul unei doctrine extremiste. Elogiul Conducătorului ţine şi el de aceeaşi viziune încă romantică asupra lumii, la o vârstă când marile iluzii par încă tangibile.

Doi ani mai târziu, Nego se arată încântat de destinul României, care, iată, deja faceistoria, nu doar o suportă, după cum susţinea burzuluitul cu program Cioran. De data aceasta tânărul scriitor chiar credea în şansele noastre de a stabili regulile în estul continentului şi de a ne reîntregi teritoriile. În fond, cine îl poate acuza că a fost credul? Au păţit-o minţi mult mai coapte. „În Sud-Estul Europei (…), afirmă el, România va prelua conducerea acestei părţi de continent, fiindcă reprezintă aici un popor hotărât ca prin orice jertfă să-şi deschidă perspective luminoase. Campania din Răsărit este în primul rând opera armatelor germane şi române, opera celor doi capi ai oastei europene: Cancelarul Aldolf Hitler şi Mareşalul Antonescu. În adevăr, victoria împotriva bolşevismului va fi asigurată de aceleaşi două forţe militare care au început acest război de Răsărit: Germania şi România”. E limpede, în această alianţă Negoiţescu vedea marea şansă a României de a-şi câştiga independenţa şi autoritatea: „Nădejdile unui mare viitor ce ne aşteaptă după sfârşitul luptei, sunt mai îndreptăţite ca oricând”, se avântă el, conchizând încrezător: „Având, în Germania, cea mai glorioasă armată a continentului, noi vom continua să fim puterea militară de pavăză a porţilor Răsăritului”. Alunec şi eu în aceeaşi naivitate şi mă întreb cum ar fi arătat soarta României dacă ar fi rămas de partea unei Germanii câştigătoare a războiului mondial? Oare mai rău decât a fost s-ar fi putut?

Sigur că e destulă imaturitate în această adeziune aprinsă, dar este şi multă onestitate: temperamentul nu îi permitea lui Nego să nu se amestece, să nu-şi spună, răspicat, punctul de vedere. A tras destul după aceea pentru aceste „păcate ale tinereţii”. Cum iese din legionarism? În stilul caracteristic: îşi vinde, demonstrativ, cizmele şi, cu banii obţinuţi, editează Povestea tristă a lui Ramon Ocg, carte în care satiriza ideologia fascistă, cu toate abuzurile ei.