Tom şi Jerry se urăsc

Se apropie sărbătorile, oameni buni. Vin colindele peste noi, ghirlandele luminoase ne copleşesc cu splendoarea lor. Mai mult decât oricine, copiii se bucură cel mai tare. De fapt, dacă e să privim drept lucrurile, sărbătorile astea sunt pentru copii, nu neapărat cei pe care îi posedăm, ci pentru cei din noi, din fiecare. Fondul e o poveste, iar manifestarea ei în realitate, o imitare a unui basm. Peste tot avem personaje, animale mari sau mici din pluş sau alte materiale, toate încearcă să creeze o atmosferă la care toţi visăm, una ireală şi ideală.

Eu, însă, am fost înzestrat cu un spirit critic incurabil care se îndreaptă deseori chiar şi asupra mea – lucru care mă pune câteodată pe gânduri -, iar acest spirit critic a reuşit, chiar şi în aceste zile minunate, să extragă din întreaga avalanşă de fapte inocente dedicate sărbătorilor tocmai pe cele ciudate.

Dar cum să nu reacţionezi critic atunci când te aşezi să citeşti o poveste vreunui copil şi ajungi la câte un pasaj în care un ochi începe să îţi tremure? Respectiv când un zmeu este ucis de un Făt-Frumos, tăiat în bucăţi şi aruncat în cele patru zări, sau când mai ştiu eu ce animăluţ se transformă într-un monstru care o înghite pe bunica.

Este multă violenţă în poveşti şi mă întreb dacă a fost aşa dintotdeauna sau abia acum am remarcat-o eu.

Poveştile lui Creangă, de exemplu. Eu şi acum am reţineri să descriu ce s-a întâmplat în final cu lupul din Capra cu trei iezi. Nici cu iezii haliţi de cumătru nu mi-e îndemână să explic. E drept că cei mici nu înţeleg pe de-a-ntregul cum stă treaba cu moartea şi cu mâncatul, dar rămân cu nişte semne de întrebare. Şi ne mai mirăm de ce au coşmaruri mai târziu.

Tot Creangă îndeamnă la furt în Amintiri din copilărie, la încălcarea legii, la nesupunere. De aia nu sunt căutate şi înţelese cărţile lui în ţările civilizate, pentru că personajul principal este un delincvent şi aşa ceva nu este acceptabil. Acolo copii trebuie să citească ceva instructiv, ceva care să încurajeze dreptatea şi munca. Copilul meu, de pildă, care ştie pe de rost toate povestirile, vrea şi el să meargă acum la furat cireşe. Nu contează unde; oriunde, la vecin, chiar dacă încă nu are aşa ceva. Nu zic, e nostim, savuros, extraordinar stilul, dar mesajul e cu substrat.

Şi se mai miră lumea de ce românul e hoţ. Păi dacă e învăţat de mic să fure, dacă i se inoculează în cap că furtul e ceva normal, ba chiar funny?… De aia mangleşte. El fură râzând şi vede poliţia ca pe mătuşa Măriuca. Tot de aia chinuieşte şi animalele, pentru că Nică chinuia mâţele şi pupăza, animal protejat prin lege…

Ce să mai zic de versurile cântecelor de Crăciun. M-am înecat cu scuipat când am ajuns la strofa cu Domn, domn să-nălţăm în care boierii au plecat la vânătoare de căprioare şi nu au prins aşa ceva, ci doar un iepuraş drăgălaş cu care ghici ce au făcut: l-au jupuit, iar din pielea lui au făcut haine Domnului. E crud sau mi se pare mie?…

Nici cu cântecelele străine nu mă laud. Vezi, de pildă, Row row row your boat pe care îl fredonează milioane de copii şi care zice că viaţa e doar un vis. Şi se mai miră lumea de ce adolescenţii au tendinţe sinucigaşe prin vest. Iaca de ce, pentru că rămân din copilărie cu nişte semne de întrebare cât casa, de aia. Sau Oh, my darling Clementine. Ce poate fi mai trist decât cântecul ăla? Şi e considerat unul perfect pentru copii pentru că are o melodie legănată şi aşa mai departe. Dar mesajul oameni buni, mesajul: you are lost and gone for ever, dreadful sorry Clementine…? Să nu-ţi tai venele când auzi aşa ceva?

Noi îi îndemnăm pe copii să citească cât mai mult, cât mai divers, dar nu realizăm ce impact au lecturile asupra lor. Ei nu trebuie să citească tot, cum nu trebuie să vadă filme porno sau să meargă la prostituate… De fapt, ar trebui şi n-ar trebui în acelaşi timp. Ar trebui, pentru că e nevoie să se maturizeze, şi nu ar trebui, pentru că societatea nu le acceptă maturizarea atât de devreme. E o contradicţie aşadar. Sunt nişte bariere pe care cu greu ajungi să ţi le explici ţie, darmite copiilor tăi? De ce au voie să citească cărţi cu descrieri explicite, dar nu au voie să le pună în aplicare când vor şi cu cine vor şi în faţa părinţilor chiar? Să-mi explice cineva logica, dacă poate. De aceea te întrebi de ce nu se cataloghează şi cărţile precum filmele, cu avertismente pentru vârstele la care ar trebui citite.

Ei bine, răspunsul meu la toate întrebările mele contradictorii ar fi că viaţa este trăită pe apucate. Dacă încerci să plănuieşti ceva, foarte rar îţi va ieşi, iar acel succes va fi pur întâmplător, la rândul lui. Nu poţi ţine copiii în bule de aer sterile în care să nu audă şi să nu vadă nimic din ce se petrece afară, iar apoi, când consideri tu, să le dai drumul în lume, pentru că ar fi călcaţi de tramvai în secunda doi. Tot ce se întâmplă în viaţă, în lume şi în cărţi este natural, nimic nu iese din sfera naturalului, chiar dacă e vorba despre cele mai nesimţite înjurături ale vreunui scriitor nebun sau cele mai scabroase descrieri ale aventurilor carnale ale altuia. Răul şi binele convieţuiesc, iar un copil nu va şti să le distingă, dacă vede doar o parte. Doar că trebuie să le înţeleagă cu măsură, iar acea măsură sunt conducătorii noştri… La mulţi ani!