Trădători

* Cosacii din pădure. Pornim de la o suită de confruntări (şi înfruntări – cu sabia, respectiv cu pistolul în mână) între doi ofiţeri francezi, personajele principale (PP1 – PP2) din filmul „Dueliştii”, un succes din 1977, transmis recent pe Cinemax. Într-o secvenţă din timpul înzăpezitei retrageri napoleoniene din Rusia, PP1 îi propune lui PP2 să-l însoţească într-o pădure, pentru rezolvarea unei situaţii, invitaţie la care acesta i-ar fi atras însă atenţia că „pădurea e plină de cosaci”. Am reprodus traducerea în româneşte a originalului, în engleză, în care referirea este, fireşte, la substantivul cossak „cazac”. Ceea ce, se pare, nu a ştiut traducătorul este şi faptul că, în limba română, există un subst. cosac, împrumut din bulgară, numind o specie de peşti („peşte de apă dulce, cu solzi mici, argintii”). Şi, poate, am fi renunţat la această notificare, dacă nu ne-ar fi atras atenţia şi alte inadvertenţe din transpunerea pentru noi a textului respectiv.

* Ce fel pană? La un moment dat, în primii ani ai Restauraţiei, în film, PP1 intervine, generos, în favoarea veşnicului său adversar, ce figura printre proscrişii condamnaţi la moarte. Şeful poliţiei îi permite să elimine de pe listă numele PP2, propunându-i să-l şteargă el însuşi cu… stiloul! Or, stiloul, invenţie românească, a lui Petrache Poenaru, a fost brevetată (la Paris, e drept) abia în 1827, astfel că obiectul indicat va fi fost numit, probabil, pen, cu referire la quill pen „condei” sau „pană de gâscă”, şi nu la fountain pen (pentru verificare, n-am avut răbdarea să revedem filmul, ce durează mai mult de o oră şi jumătate). Iar o confruntare nici nu mai e necesară în cazul grafiei englezeşti Ratisbon („battle of Δ), al cărei corespondent în româneşte este Ratisbona, după latina medievală. Aşadar, credem că, puţin preocupat de opera sa de echivalare de text, trădătorul (!) originalului a „împuşcat”, grăbit, o traducere (în limbajul producătorilor de filme de la Hollywood, verbul /to/ shoot numeşte şi acţiunea de a produce un film la repezeală!).

* Altfel de anglicisme. Se pare, aşadar, că moda anglicismelor tinde să deruteze şi scrierea românească a numelor de locuri, ce are, totuşi, o tradiţie, una pe care limba exemplară trebuie să o respecte, dacă ea însăşi se respectă. O situaţie asemănătoare am întâlnit şi în traducerea textului dintr-un episod al serialului „Dinastia Tudorilor”. Henric VIII se află în Franţa, înainte de lupta de la Boulogne, şi vrea ca aceasta să reprezinte, aflăm din traducere, un eveniment comparabil cu glorioasa (pentru englezi) „bătălie de la Agincourt”; or, tradiţia grafică românească respectă numele original francez, Azincourt. Este uşor de constatat că dezinteresul faţă de faptul de cultură al celor care semnează „subtitrarea” duce la apariţia unui mixaj toponimic derutant.

* Termeni la modă. De fapt, este vorba de manifestări ale indiferenţei faţă de istorie sau chiar de inaderenţă la aceasta şi, dacă, cel puţin în cazul toponimelor (în speţă, oiconimelor) citate, lucrurile par mai tolerabile, nu este chiar de neglijat nivelul cultural ilustrat de invocarea stiloului, dar, mai ales, de ignorarea aspectelor istorice, numindu-i cosaci pe cazacii din trupele lui Kutuzov, pentru că, astfel, se instaurează anarhia spiritului. O probă. La o emisiune „Punctul de întâlnire” de la A3 (7.02), Lucia Hossu-Longin relata faptul că o tânără jurnalistă, vorbind despre luptătorii rezistenţei anticomuniste din România, i-a numit „teroriştii din munţi”. Desigur, este reluarea, papagalicească, a unui termen din discursul actual, dar nu numai atât: în acte alcătuite de organele de represiune din anii ’50, aceştia, pe lângă termenul de bandiţi, erau „înfieraţi” chiar şi sub numele de „membri ai unor bande teroriste” (cf., de ex., /cnsas.ro/ sau /marturisitorii.ro/).

* Postistorie. Dacă preistorie se numeşte perioada din trecutul omenirii de înainte de apariţia documentelor scrise, ni se pare potrivit numele de postistorie şi pentru a numi (nu departe de sensul atribuit acestui termen de Emil Cioran) faza urmând promiscuităţii culturale la care se va ajunge, la noi, pornind de la scuturarea, prin lege de studiul istoriei, inclusiv în licee. Dar de unde oare numele astea de străzi de prin oraşe, sau cum de s-o fi pus cu umanitatea un oarecare Vişinescu?! 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi