Tranziţie democratică prin lovitură de stat

Dacă mai era nevoie, evenimentele din ultimele zile ne-au dovedit că drumul Egiptului spre democraţie este mult mai problematic decât şi-au închipuit cei prea încrezători în potenţialul „primăverii arabe”. Trebuie să fim precauţi în ceea ce priveşte folosirea termenului de „tranziţie spre democraţie” în cazul Egiptului, chiar dacă majoritatea egiptenilor o doreşte. Eternul duel între cei ce au Coranul şi cei ce au armele ar putea genera (încă) o soluţie nedemocratică.

Destituirea prin mijloace extraconstituţionale a preşedintelui Mohamed Morsi a reprezentat nucleul unui demers care nu poate fi numit altfel decât lovitură de stat, calificativ confirmat prin arestări politice şi închiderea unor instituţii de presă aparţinând Frăţiilor Musulmane (FM). Puterea aparţine, în prezent, establishment-ului militar condus de generalul Abdul Fattah al-Sisi, iar preşedintele interimar Adli Mansour are un rol pur decorativ. În momentul în care a fost încheiat acest text, militarii şi forţele politice care au orchestrat răsturnarea lui Morsi nu conveniseră încă asupra unui prim-ministru interimar. Cel mai probabil, se doreşte o personalitate acceptabilă atât pentru forţele laice coagulate în „mişcarea Tamarrod”, cât şi pentru islamiştii duri din partidul salafist Al-Nour, a căror participare la jocul noii tranziţii este esenţială: acţiunea trebuie prezentată ca şi cum ar fi doar o reacţie la abuzul de putere al FM, nu o lovitură împotriva ideologiei politice islamiste.

Lovitura de stat a fost învelită, aşa cum era de aşteptat, în vocabularul democraţiei, afirmându-se că ea nu este decât o corecţie temporară ce va conduce, prin intermediul unor noi alegeri, la o tranziţie „corectă” şi la o democraţie „reală”. În fapt, alegerile nu pot fi libere decât dacă FM capătă dreptul de a participa pe baze egale şi, în caz de victorie, pe acela de a guverna. Cum este greu de crezut că armata va fi dispusă a-şi asuma un asemenea risc, se pare că nu ne (mai) situăm în logica tranziţiei democratice, ci în aceea a unei liberalizări controlate, a unei „democraţii dirijate”.

În esenţă, armata egipteană încearcă să vopsească în culori democratice o mică parte din moştenirea epocii Mubarak şi să o facă acceptabilă, dacă nu chiar atractivă pentru adepţii modernizării laice, speriaţi de islamizare şi de majorităţile din spatele FM. Armata ar urma să arbitreze – părtinitor – competiţia între un segment „progresist” timorat şi o opoziţie islamistă intimidată.

Alegerile şi reformele instituţionale post-Mubarak s-au produs într-un climat care nu a fost în niciun caz democratic. Controversele din jurul anulării primului scrutin parlamentar (2011), cearta cu privire la componenţa comisiei de redactare a noii Constituţii, blocarea primei candidaturi înaintate de FM pentru alegerile prezidenţiale de anul trecut (Morsi a fost varianta de rezervă) şi, în fine, amânarea noilor alegeri legislative, care ar fi trebuit să se desfăşoare în această primăvară sunt doar câteva exemple care ilustrează dorinţa armatei egiptene de a-şi menţine controlul asupra procesului politic.

Presiunea politică internă şi externă nu a fost singurul determinant al deciziei militarilor de a permite FM să se bucure de majoritatea parlamentară şi de a-l lăsa pe Mohamed Morsi să preia funcţia prezidenţială. În condiţiile unei crize economice extrem de dure, ideea că Morsi şi FM se vor compromite la guvernare a părut, probabil, foarte interesantă. Sprijinul electoral urma să se erodeze (şi, odată cu el, mitul), opoziţia urma să se intensifice, iar în acest context armata urma să intervină din nou în politică – în aplauzele veteranilor Pieţei Tahrir şi sub privirile indulgente ale Washingtonului. Morsi nu a făcut decât să grăbească acest deznodământ, prin încercările sale stângace de a-şi consolida puterea şi de a rupe pânza ţesută în jurul său de gestionarii aşa-numitei tranziţii. Forţând ei înşişi cadrul constituţional – ceea ce era, de altfel, de aşteptat – islamiştii şi-au grăbit căderea. 

Frăţiile Musulmane nu sunt, nici pe departe, un personaj pozitiv în piesa tranziţiei democratice. Mohamed Morsi nu vede în democraţie decât dominaţia majorităţii (o face, într-un alt context, şi un lider islamist mult mai „occidentalizat”, premierul turc Erdogan). În fine, s-ar putea ca lovitura de stat să aibă, pe termen mediu, consecinţe benefice pentru stabilitatea politică a Egiptului, dacă se reuşeşte evitarea violenţelor pe scară largă. Însă, din păcate, nu trebuie să pierdem din vedere esenţialul: ţara s-a îndepărtat mult de traiectoria democratică pe care, timid, se înscrisese după căderea lui Hosni Mubarak.