Tristeţile receptării

În mod normal, ar trebui să fac o retrospectivă a anului. Să vorbesc, de exemplu, solemn şi jubilativ (tonul obişnuit al comentariilor din presa noastră când vine vorba de asta), despre victoria repurtată la Vilnius, despre perspectivele integrării, despre cât de răi au fost comuniştii şi, în pandant, cât de perfid s-a arătat Putin. Cam astea ne-ar fi „realizările”, adică mai nimic, doar o nouă recrudescenţă a utopiei. Dar mă plictiseşte rău, sincer vorbind. Politichia noastră nu e bună nici măcar la nivelul coerenţei proiectului, ca s-o poţi judeca barem estetic, să identifici conexiunile, să întrevezi determinările ş.a.m.d. Cu impresia asta de vag, de abrupt, de ceva sacadat şi discontinuu mă aleg ca simplu contribuabil. Filat era cel puţin expresiv. Demagog, înfumurat, intrigant, sexist – cum vreţi. Dar memorabil, conturat. Leancă e la antipod: şters, timid, mai mult părelnic, vorbind într-o surdină bizară pentru calitatea sa de premier. Un fel de fată mare, sfiicioasă şi aproximativă. Până şi somatic Leancă e un pas (chiar doi!) în fundal, faţă de antecesor. Pe Voronin, desigur, îl mai ţineţi minte. Generalul e brutal, incult, are un limbaj de puşcăriaş, dar nu i se poate refuza pregnanţa. Ni s-a întipărit în memorie! Timofti, actualul preşedinte, e, în tandem cu primul ministru, un chip schematic, şi el. Nici când vorbeşte, nu izbuteşte să se impună sau – ce zic eu! – să ne dea un semn de prezenţă, măcar de prezenţă, dacă nu de personalitate. Am putea spune că în viaţa noastră publică a înregistrat un recul: de la plastic la anost. Nu s-a schimbat, în fond, nimic: lumea se băjeneşte în acelaşi ritm, salariile sunt, în continuare, de mizerie, iar facturile apasă, pe ici, pe colo, chiar mai greu ca înainte. N-o ducem mai bine şi o întrebare legitimă ar fi de ce ne-am fi lipsit, în aceste condiţii, şi de mica doză de spectacol? Lumea antică cerea pâine şi circ, nouă, iată, ni se refuză şi circul. Ochiul meu de spectator are – trebuie să recunosc – nostalgia celor doi. Au fost, economic şi social (adevăratele domenii care dau măsura valorii unui politician), la fel de ineficienţi; dar măcar ne ţineau în priză, „meciul” lor era spectaculos, te antrena. Nu comunicau nici ei (după cum n-o fac nici succesorii) ceva esenţial, gargara lor, în schimb, avea culoare şi chiar un anume damf de cinism în combinaţie cu o lipsă desăvârşită de scrupule. Un discurs care avea – cum să spun? – savoarea ipocriziei date pe faţă. Ei ştiau că noi ştim că mint şi pactul acesta dintre emitent şi receptor, dintre minciună şi beneficiar imprima discursului nostru public o anume tentă aventuroasă. Acum, nici de una ca asta nu mai avem parte!…

*

Mircea e cam expeditiv şi cred că din cale afară de ironic: „Argumentul” conţine într-o formă destul de explicită şi mobilul, şi principiile „construcţiei monumentale” care este Dicţionarul enciclopedic „Mihai Eminescu”, editat la Gunivas (Chişinău), în 2013, sub semnătura acad. Mihai Cimpoi; trebuie doar citit cu atenţie (şi poate fără parti-pris). Mircea (iertaţi-mă pentru inerţia amicală) e Mircea V. Ciobanu, rubricard la „Jurnal de Chişinău”, criticul şi eseistul nostru prin excelenţă. „Cel mai bun text din dicţionar – spune el într-o tabletă recentă – e «Argumentul». Bineînţeles, dacă nu-l citeşti în speranţa să afli mobilul şi principiile acestei construcţii monumentale. Textul porneşte de la etimonul cuvântului «enciclopedie» şi se roteşte, într-un joc intelectual inspirat, în jurul cozii cuvântului. Este mai curând un frumos poem-eseu-improvizaţie despre cercul eminescian, decât un argument pentru o construcţie enciclopedică”. Păi, nu-i tocmai aşa: decapând fioriturile, atât de proprii stilului critic al lui Mihai Cimpoi, punctele de plecare (ca şi prefigurarea celor de sosire) sunt conturate inechivoc: abordare exegetică şi, ca atare, revelarea fondului interior. Din Argument cetire: „(…) trebuie să legi părţile de întreg, să aplici un mod de înţelegere circular («Zurkel in Verstehen», postulat de Dilthey), să descoperi structuri în care părţile pot fi înţelese prin totalitatea lor articulată”. Dacă pleci anume de aici, sistemul nu mai pare „sofisticat şi dezasamblat”: sintetizează fidel, într-un registru de mare precizie sintagmatică, o realitate viermuitoare şi arată totodată o remarcabilă vocaţie a plenitudinii. Peste cinci sute de pagini concentrate, păstoase, admirabile pentru acribia lor. Nu zic să le citim cu deferenţă – ajunge atenţia detaşată.